Poeme de Fekete Vince
Despre trădare
(Az árulásról)
De cum au intrat pe poarta acelei case, a văzut cum
i se schimbă chipul, ajungând în curte, cum într-o
clipită chipul acela prinde culoare cenuşie, lividă,
i-a simţit tulburarea, a simţit că acum nu-i în apele lui,
nu-i în elementul lui, a văzut cum rupe dezorientat două
boabe de zmeură, al treilea îl bagă în gura ei,
apoi rupe şi-n grădină o căpşună, două, le ciupeşte uşor
între buze şi deja se şi răsuceşte, aproape fuge, afară, departe
de-acolo, aproape goneşte, iese-n grabă pe poartă, din curte,
din viaţa aceea, şi accelerează tare şi brusc se duce
în goana mare, şi-atunci rămâne singură, singură acum
cu pomii fructiferi, cu gândurile sale, cu urmele pantofilor
în pământul afânat, singură cu liniştea ce-o cuprinde brusc,
închide poarta în urma sa, se reazemă cu spinarea de scândura rece,
în urechi îi răsună zgomotul motorului dus, se uită prin curte,
priveşte pomii, iarba, florile, apoi se duce alene în spate,
face o cafea tare şi trece cu ceaşca în camera ei,
apoi se întinde de-a lungul patului, cu o imensă disperare
în suflet şi cu sentimentul ştiut, nici nu-i mai dă glas, căci
cui să-i spună şi – pentru numele lui Dumnezeu – de ce
s-o mai spună?
Muntele
(A hegy)
Ar fi vrut să-ţi arate locul cu un fel de cârciumă
de la marginea poienii, hanul acela montan sau
rămăşiţa lui, cu veranda terasată, unde-n copilărie
la finele săptămânii pajiştea era plină
de fleicari, în vetrele de foc jarul întins uniform
pârjolea, cărnurile condimentate sfârâiau pe
grătare şi unde, vizavi, conul de munte se avânta
în văzduh împreună cu frontonul dărăpănat
ce se ţinea încă temerar;
odinioară, în dreapta poienii, printre arbori, aşteptau
alte trei băi cu vană, mai încolo mofete, iar sus trei
bazine de baie căptuşite cu scândură. Şerpuiau între ele
poteci înguste, urcuşul se căţăra peste
rădăcini alunecoase, în apropiere se afla un ciurgău
cu borviz, iar sub tălpi plescăia uşor mâlul sulfuros.
Pufăia un cazan care încălzea şi pompa apa, ecoul
sunetului se aude şi acum.
Sus, la intrarea ştrandului, te aştepta o portiţă de leaţuri
vopsită în verde, cu şipci lipsă, putrede, cu uşile cabinelor
atârnând în balamale, cu o măsuţă părăsită, la care vindea
odinioară bilete o mătuşică, iar mai înăuntru
bazinele căptuşite cu scândură: „bruna”, „cenuşia”
şi „ciocolata”. Le dădea ocol un parapet jos de grinzi,
partea de sus era acoperită cu scânduri late, geluite –
te puteai întinde pe ele nestingherit la soare.
La capătul ştrandului se înşirau cabine, lateral şi-n spate
se afla un gard de scânduri, iar dincolo de el o coastă
abruptă de munte. În bazine coborau scări de scândură,
din dreapta şi din stânga curgea clocotitor
apa minerală. Din adânc se ridicau mărgele albe,
se spărgeau la suprafaţă. – Şi stăteau acolo, la terminarea
clasei a zecea, pe banca de lângă gardul de şipci, împreună
în fotografia de grup, băieţi şi fete, în faţa lor se ridica
neaşteptat muntele abrupt, se simţea o neputinţă stranie
în imobilitatea lor din fotografia aceea veche, alb-negru,
pe care n-are idee cine a făcut-o: de parcă din faţă,
ridicându-se deasupra lor, formaţiunea aceea imensă,
cu copacii, cu pietrele, cu vegetaţia ei s-ar pregăti
să se surpe, iar ei stau acolo, în fotografia aceea,
douăzeci şi unu, la începutul vacanţei de vară,
imobili,
şi nici măcar nu încearcă să sară într-o parte.
Traducere de Kocsis Francisko
Poeme de Peter Demeny
Mama
1
Ce-mi spui cu limbă de viață, mamă,
cu ce să trăiesc?
Pînă acum, mi-ai dat numai tristeți,
îmbrățișări nesincere,
suspine după tata,
trăncăneală tragică a la Caragiale.
Venise poate vremea să-mi spui
ceva plin de dragoste, așa cum
obișnuiesc mamele care
își iubesc fiii.
Canarii din inima mea nu mai pot
de suferință, își cresc puii cu sîngele lor,
așa că te întreb ultima oară:
ce-mi spui cu limbă de viață, mamă,
ce pot să țin cu mine dacă pleci?
2
N-am fost un copil prea bun,
recunosc asta, numai certuri și urlete
izvorîte din dorința mea să fiu iubit.
Nu caut scuze, încerc numai
să povestesc mie însumi cum a fost.
Cum e să fii copilul unei mame iubitoare?
Aceasta-i întrebarea pe care o pun
ușilor care se deschid în fața mea,
geamurilor care privesc spre soare
în timp ce eu încerc să cresc cum pot,
cu cîteva crengi mereu la pămînt.
N-am fost un copil prea bun,
dar oare am fost copilul tău pentru un timp cît de scurt?
Grozavă treabă, iubirea asta pe care o simt,
cel puțin asta spune toată lumea,
dar eu nu simt nimic, numai rana unui tablou
spintecat de un fanatic – sunt pînza sfîșiată mereu.
3
Vreau să te pipăi și să urlu: este!
În marea noastră poveste, mamă,
tu ai participat numai pe jumătate:
ne-ai dat mîncare, ne-ai îmbrăcat
în niște haine teribile,
ne-ai pus micul-dejun la școală să nu murim de foame,
iar noi am murit de foamea dragostei pe care nu am simțit-o,
am căutat-o toată viața noastră
dar de bună seamă nu o vom găsi,
suspini după tata tot mereu,
iar el trăiește cu alte femei,
tu la Cluj, el la Ghindari,
la sute de kilometri unul de celălalt,
și dacă ne vezi, tu tot întrebi:
„ai vorbit cu tata?”, de parcă ai spera
că tata mi-a spus în sfîrșit că te iubește,
dar nici tu nu mi-ai spus mie că mă iubești,
eu pe cine să întreb și ce?
4
Omul își închipuie
eu în orice caz mi-am închipuit
că mama e zîna cea bună care-mi va fi călăuză în pădurea întunecată
asta e
am fost plin de romantism
dar nu din ăla beethovenian
ci din ăla eminescian din Călin
dar fila asta din poveste se cam terminase chiar înainte de nașterea mea
am citit undeva că pirații au avut obiceiul sumbru
sau poate doar tîlharii de pe țărm
să leagă o lampă de coarnele unui bou
cînd era furtună pe mare
și săracii de mateloți se luaseră după lumina aia
care îi dusese tocmai în brațele nemernicilor
toți avem povești dar nu toți avem o poveste
cred că asta e învățătura
pe care n-o înțeleg deși ar fi bine s-o înțeleg odată
5
Să fie la mijloc o problemă generațională?
Comunismul nu v-a lăsat să fiți sinceri „afară”,
și-atunci nu reușiți nici „înăuntru”?
Dar astea-s analize, pe cînd eu –
un copil de patrușezișinouă de amar de ani.
N-am crezut să-nvăț a urî vreodată.
Poate că nici n-am învățat, sper cel puțin,
dar cîteodată simt cum urcă-n mine
o decepție agresivă,
îmi vine să dau cu tine de toți pereții,
mamă,
nu te mai eschiva de tot și de toate!!!
Doamne iartă-mă, mă omori pur și simplu, femeie!
Rușine peste tot, oriunde m-aș atinge.
Tu nu mă atingi deloc.