„Ghirlanda” pentru Samarkand

Romanele scriitoarei ruse Guzel Iahina au avut impact notabil și în literatura de origine, și în numeroasele traduceri. Oricum, toate premiile au fost binemeritate. Sunt povești cu un epic viguros, amplu, veritabile epopei expresioniste proiectate pe o canava istorică ofertantă (Revoluția bolșevică din 1917), care prinde în țesătura ei impresionante destine individuale și colective. Lirice, pe alocuri, dure și intense în majoritatea desfășurării lor, documentate și pline de scene cinematografice, romanele au decupat cronotopuri variate ale etosului rus. În umbra neagră a Revoluției leniniste, Zuleiha deschide ochii (2015, 2018 – pentru traducerea românească) spunea povestea unei familii tătare deportate în Siberia, iar Copiii de pe Volga (2018, 2020 – tradus la noi), pe cea a grupurilor de germani colonizați pe malul fluviului eponim, ambele cu particularizări și individualizări care le-au transformat în memorabile drafturi existențiale. La asta a contribuit, desigur, mixtura reușită de ficțiune și autobiografie, asumată, de fiecare dată.

Trenul spre Samarkand (2021) continuă seria romanescă a autoarei, derulând fresca amplă a anilor 1920 sub forma unei road story, rezultat al aceluiași amestec de arhivă familială și documente ale epocii. Evenimentul de pornire e certificat istoric (inclusiv prin participarea bunicului scriitoarei): autoritățile sovietice hotărâseră salvarea copiilor orfani sau părăsiți trimițându-i în zone mai calde, mai primitoare și mai ferite de spectrul foametei și al războiului civil. Astfel, în octombrie 1923 un tren urma să ia copii din Kazan și să-i ducă tocmai în Samarkand, pe atunci capitală a Turkestanului, zonă a Asiei Centrale inclusă încă din secolul XIX sub administrație țaristă. Acest eveniment devine, în roman, pretextul unei povești care deschide realismul pur factual spre zone fantastice și mitice, cu întâmplări care mai de care mai surprinzătoare, cu peisaje ale căror contururi și culori variate sunt rupte, parcă, din basmele rusești și arabe, cu personaje dostoievskiene care îmbracă alternativ chipul eroilor și al învinșilor, al călăilor și al victimelor, al vicioșilor și al candizilor. Lungile monologuri care schimbă strategic perspectivele, relatările auxiliare despre violentele acțiuni ale Armatei Roșii și ale CEKA, scenele care pun alături tandrele gesturi materne și erotice de cele mai zguduitoare atrocități, punctele tensionate ivite din te miri ce, coregrafiile și decorurile mereu în schimbare, gata să scurtcircuiteze constant așteptările cititorului, alcătuiesc materia complexă a acestei noi povești despre ravagiile istoriei potrivnice.

Pus sub conducerea unui fost combatant bolșevic și a unei surori de mănăstire convertite în comisar (exponenți antitetici ai ideologiei marxiste și ai relevanței ei morale), trenul spre Samarkand cuprinde foste vagoane luxoase de pasageri, un fost vagon-biserică transformat în infirmerie și un vagon-bucătărie. Ele sunt deservite de o panoplie de alte și alte personaje-simbol, exemplare recuperate, ca și cei 500 de orfani și de copii vagabonzi, din vâltoarea războiului civil: un veterinar de la cavalerie ajustat în felcer; un bucătar tinerel care nu înțelege nimic; o văduvă preoteasă, o croitoreasă, o țărancă fără familie, o bibliotecară, o cameristă și o infirmieră, toate luate drept mame surogat; o cățea bătrână cu sânii plini de lapte; ceva găini ouătoare. „Ghirlanda”, cum numește naratorul trenul improvizat, străbate vreme de o lună și jumătate o țară pustiită de atributele elementare ale vieții – teritorii devastate de lupte crâncene, de epidemii intratabile, de rechiziții forțate, foamete acerbă, ură nejustificată și asasinate gratuite. Că-i vorba de sate părăsite îngropate în zăpadă, de cazemate și birouri ale membrilor CEKA, de orfelinate, ferme, gări, halte sau orașe mizere, de câmpii, păduri, stepe, plaje sau munți, „ghirlanda” intimidează pe toți, străbătând geografiile cu cele mai variate tipologii umane. În vagoanele ei coexistă sugari, adulți și bătrâni, europeni, asiatici și musulmani, prostituate, tâlhari minori la practicanți ai rugăciunii ascunse, foști criminali politici și cititori ai lui Lermontov. Cele mai neașteptate fapte se petrec pe acest drum al luptei cu timpul și cu moartea: iubiri neverosimile și conflicte spontane, nunți false și înmormântări adevărate, întâlniri cu oficialități ale statului, cu cetățeni simpli și cu rebeli gata să moară pentru dumnezeul lor. În mod evident, această umanitate polimorfă și vagantă, captivă într-o „Arcă a lui Noe” pe șine, e o alegorie a inocenței și a mântuirii. Prin copiii îmbarcați la tot pasul, Deev, conducătorul întregului eșalon ferat, nu caută doar îndeplinirea unor sarcini de partid sau dreptatea celor neajutorați. Analog unui Mîșkin comunist, el e condus iremediabil de o „milă infinită”, de un inconștient și mecanic altruism. El își caută salvarea dintr-o lume întunecată, irațională, distrusă, redusă la nevoi primare. Cum îi și spune, la un monent dat, bătrânul felcer Bug, în timp ce sapă morminte undeva, în deșert: „Se vede că ne-ai da afară din tren fără să clipești pe mine și pe comisar dacă nu te-am lăsa să-i iei pe copiii pribegi. Că la punctul de sortare ai fost gata să mori pentru o bucată de carne. Că ai strânge de gât pe orice inspector care ar împiedica «ghirlanda» să meargă mai departe. Și că nu ești mânat în toate acestea nici de simțul datoriei, nici de o idee, nici de iubire de oameni, ci de o mare deznădejde și o mare suferință. Tu, în eșalonul ăsta, nu pe copii îi salvezi, ci pe tine însuți. Copiii sunt doar o întâmplare”.

Noul roman marca Guzel Iahina propune din nou o parabolă a frumuseții îngropate în sufletele oamenilor mutilați de istorie. Copiii din „ghirlanda” pentru Samarkand sunt, de data aceasta, pretextul de-a o scoate din adormire și de-a o lăsa să se desfășoare, în tragica ei strălucire.