Carte-document – Procesul fiului lui Dumnezeu

Sub titlul Arestarea, procesul și moartea lui Iisus a apărut în românește noua ediție, completată, a celebrei lucrări a lui Haim Cohen, fost procuror șef și ministru al Justiției din Israel, judecător și președintele al Tribunalului Suprem, președinte al Universității Ebraica din Ierusalim, profesor de drept la numeroase universități din lume.

Cartea s-a născut în urma unui demers neobișnuit: a doua zi după proclamarea Statului Israel, în mai 1948, un grup de preoți creștini din Olanda, Germania și Anglia a înaintat lui David Ben Gurion, premierul noului stat, cererea privind „rejudecarea“ procesului lui Iisus. Israelul lupta pe toate fron turile pentru supraviețuire, dar șeful guvernului și comandantul armatei, David Ben Gurion, a pus pe cererea preoților rezoluția: „Să se cerceteze și să se re zolve.“ Momentul era bine ales: rejudecarea ar fi avut loc într-un stat suveran al evreilor, pe baza unei legislații juridice suverane evreiești – spre deosebire de procesul lui Iisus din anul 30 era noastră, care s-a desfășurat într-o țară evreiască ocupată de romani (acuzatul nefiind judecat de o justiție evreiască suverană).

Tribunalul Suprem al Israelului a transferat „dosarul“ unui tânăr judecător, Haim Cohen, care s-a apucat imediat să studieze „cazul.“ I-ar fi trebuit însă judecătorului nu o viață, ci pe puțin o sută de vieți ca să răsfoiască sutele de mii de cărți care au fost scrise, de-a lungul veacurilor, asupra acestui subiect.

Urmașul unei ilustre familii de rabini, Haim Cohen era o personalitate bine cunoscută a vieții israeliene. Născut la Lubeck, în Germania, în anul 1911, Cohen a studiat filozofia și limbile semitice la Universitatea din München și a emigrat, în 1930, în Palestina. După studii rabinice la Jeshiva „Merkaz Harav“ și la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Cohn a stu dit dreptul în Germania. Imediat după înființarea Statului Israel, devine procurorul-șef al Israelu lui. În 1952 este ministru al Justiției, iar din 1960 a devenit judecător și președinte al Tribunalului Suprem al Israelului.

O eroare rabinică

De-a lungul anilor, judecătorul Haim Cohen a judecat spi oni, a condamnat răufăcători, a aruncat în închisoare bancheri escroci și asasini odioși, dar, între procese, n-a încetat să „studieze“ dosarul cu cazul cel mai senzațional care i-a fost dat vreodată unui judecător să-l judece: procesul și răstignirea „fiului lui Dumnezeu.“

Autorul a hotărât să nu se preocupe de aspectul istoric sau religios al vieții lui Iisus, apreciind că dezbaterea despre adevărul istoric al existenței lui Iisus aparține istoricilor, iar controversele despre adevărul religios trebuie purtate de teologi. Pe judecătorul Haim Cohen nu l-a interesat dacă Iisus a existat sau nu a existat din punct de vedere istoric, ci dacă procesul său – așa cum s-a transmis posterității – s-a des fă șurat în respectul jurisprudenței, dacă acuzatul a avut posibi litatea să se apere, dacă a avut dreptul la apărător etc. De la început, judecătorul a constatat că toate primele surse de infor mație privind procesul lui Iisus se găsesc în Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, care au fost scrise însă la zeci de ani după judecarea lui Iisus. Prima Evanghelie a fost scrisă în anul 70, adică la 40 de ani după procesul lui Iisus, iar Evan ghelia lui Ioan a fost scrisă în anul 110, adică la 80 de ani după răstignirea Nazarineanului.

Nici una din cele patru evanghelii nu cuprinde relatări ale unor martori oculari. Toți cei patru autori încearcă să-l absolve pe Pilat, procuratorul roman de atunci al Iudeei, de orice răs pundere, și se străduiesc să arunce toată vina pe capul evreilor.

Evangheliștii – susține judecătorul Cohen – nu pot fi con siderați cronicari, ci mai degrabă propovăduitori și misionari. Cele scrise de ei urmăreau un scop religios, iar nu stabilirea adevărului istoric. Principalul lor obiectiv era ridicarea presti giului bisericii creștine în ochii stăpânilor imperiului roman. Primii creștini au fost persecutați de romani – se cerea deci reliefat că nu romanii pot fi făcuți vinovați de moartea lui Iisus. Iată de ce cei patru evangheliști îl apără pe Pilat. Evangheliștii se contrazic între ei, dar circumstanțele în care a fost arestat și judecat Iisus sunt descrise aproape identic în toate cele patru evanghelii: Iisus a fost prins în timpul nopții și, imediat după arestare, a fost adus în casa marelui preot evreu al Templului. În dimineața următoare, evreii l-au predat pe Iisus guverna torului roman Pilat din Pont. Întrebat de acesta: „Ești tu regele iudeilor?“, Iisus i-a răspuns: „Tu ai spus.“ Din cauza presiunii exercitate de evrei, Pilat l-ar fi „osândit“ pe Iisus la răstignire. Crucea purta inscripția „Jesus Nasarenus rex iudeo rum“ (Iisus Nazarineanul regele iudeilor).

Lipsa martorilor oculari și aceste relatări scrise la zeci de ani după procesul lui Iisus l-au contrariat pe judecătorul zilelor noastre, deprins să judece pe baza unor date și mărturii exacte.

15 întrebări esențiale

Juristul de astăzi – spune judecătorul Haim Cohen – se simte perfect îndreptățit să pună o serie de întrebări:

Cine l-a arestat pe Iisus? Evreii, romanii sau toți împre ună?

De ce a fost arestat și din ordinul cui?

În ce scop și din ordinul cui a fost adus Iisus la casa marelui preot al Templului din Ierusalim?

Ce s-a întâmplat acolo? Este adevărat că Sanhe drinul – tribunalul înțelepților evrei – a fost convocat în acea noapte și în ce scop?

A fost oare Iisus interogat de marele preot al Templului? În caz afirmativ, a fost oare luat interogatoriul în prezența membrilor Sanhedrinului?

Ce scop s-a urmărit prin această anchetă și ce rezultate a dat?

Au fost interogați și alți martori?

De ce l-au dat evreii pe Iisus pe mâna lui Pilat?

Oare evreii nu aveau competența de a-i judeca pe cei pasibili de pedeapsa capitală? Sau poate au preferat să lase execuția în seama ocupanților romani?

Ce s-a întâmplat în palatul procu ra torului roman Pilat? Iisus a fost judecat după legile Romei sau a avut loc o dispută între Pilat și unii evrei pînă ce Pilat s-a lăsat convins (cu greu) să-l răstignească pe Iisus?

Și cel mai important: să fi avut evreii (sau unii dintre ei) vreun interes în condamnarea la moarte a lui Iisus?

A fost dovedită vreo acuzație împotriva lui Iisus, care să justifice din punctul de vedere al credinței evreiești uciderea lui iisus?

Avea vreun interes Pilat să-l răstignească pe Iisus?

A fost dovedită în fața lui Pilat vreo acuzație împotriva lui Iisus din punctul de vedere al legii romane?

A vrut cu adevărat guvernatorul roman să-l judece cu blândețe pe Iisus și să-l salveze?

Spirit metodic și eminent jurist, Haim Cohen a înțeles că „cheia“ procesului se afla în răspunsul la întrebarea: cine a ordonat arestarea lui Iisus? În urmă cu aproape două milenii, o personalitate suspusă a ordonat la Ierusalim – unde se afla sediul Sanhedrinului evreiesc – sau poate din palatul procura to rului roman arestarea lui Iisus Nazariteanul. „Fiul lui Dum ne zeu“ avea pe atunci 33 de ani.

Judecătorul a găsit contradicţii în cele patru Evan ghelii

Marcu susține că Iisus a fost arestat în mijlocul mulțimii, în prezența aprozilor trimiși de marii preoți evrei. Luca rela tează că la arestarea lui Iisus a fost de față conducerea Sanhedrinului evreiesc. Prezența soldaților romani la arestarea lui Iisus este menționată de toți cei patru ctitori ai religiei creștine. Dacă ar fi vrut însă să-l aresteze pe coreligionarul lor Iisus, evreii nu ar fi avut nevoie să apeleze la soldații romani. Autoritățile evreiești, religioase sau laice, aveau dreptul, sub stăpânirea romană, să aresteze, să încarcereze, să judece și să condamne pe oricare evreu din Iudeea. Iisus a fost dus, noap tea, la casa marelui preot al Templului. El era fără cătușe, deci Iisus era încă un om liber. E greu de înțeles pentru ce soldații romani l-au eliberat pentru o noapte pe Iisus, după ce îl arestaseră. Dacă ordinul de arestare fusese emis de evrei, atunci de ce s-au amestecat romanii? În cazul în care procuratorul roman Pilat a fost acela care a semnat ordinul de arestare, atunci pentru ce Iisus a fost dus, noaptea, la casa marelui preot evreu?

Din punctul de vedere al stăpânirii romane, Iisus era un răzvrătit. El era numit „regele evreilor“ fără a avea consim țământul Romei. Iisus le vorbea oamenilor despre o „împă răție a cerurilor“ opusă împărăției romane, el credea într-un stăpân nevăzut, în vreme ce pe pământ trăia un stăpân atot puternic, Cezarul Romei. Dacă Iisus era pasibil de a fi con damnat la moarte, atunci n-ar fi fost dus la palatul marelui preot, pentru că, potrivit halahei talmudice, asemenea procese trebuiau judecate numai la lumina zilei. Tribunalul religios evreiesc ar fi avut dreptul să-l condamne la moarte pe Iisus numai dacă el ar fi hulit numele Domnului în prezența a două persoane. Dar Iisus n-a hulit niciodată numele Domnului.

Atunci, ce s-a întâmplat în acea noapte în palatul marelui preot evreu?

Am putea rezuma astfel opinia judecătorului: Iisus a fost arestat în preajma marii sărbători a Paștelui. Nu e verosimil ca rabinii și conducătorii evrei ai Ierusalimului să se fi deplasat în ajun de sărbătoare pentru a aresta pe cineva. Nu este verosimil, de asemenea, ca cei 71 de membri ai Sanhedrinului să-și fi luat osteneala ca, în ajunul Paștelui, să procedeze la investigații, când, foarte ușor, puteau amâna procesul până după sărbători. Explicația este deci alta: termenul de judecată fusese fixat de procurator și nu de Sanhedrin, iar scopul întrunirii acestuia a fost salvarea lui Iisus de prigonitorii săi romani. Membrii Sanhedrinului nu s-ar fi hotărât la un asemenea pas dacă ar fi fost vorba doar de un ins cu veleități mesianice. Cazul era însă de o importanță politică generală. Iisus fusese îndrăgit, ba chiar iubit de masele evreiești. Dacă l-ar fi dat pe mâna procuratorului Pilat, Sanhedrinul și-ar fi recunoscut, implicit, incapacitatea de a menține ordinea, de a asigura respectarea legii și, totodată, ar fi stârnit ura poporului împotriva instituției sanhedrinice, a cărei poziție era și așa destul de șubrezită. Marele preot, interesat de sporirea prestigiului său, s-a străduit să obțină achitarea lui Iisus, cu condiția ca acesta să promită că în viitor se va abține de la orice activitate „politică.“ Deoarece n-a vrut să-și asume întreaga răspundere, marele preot i-a convocat pe membrii Sanhedrinului.

Ordinul de arestare

În evanghelie stă scris că marele preot Caiafa a ascultat mărturia a doi inși. Ulterior, aceștia au fost declarați martori falși. Nu era deloc dificil să se găsească doi martori demni de încredere care să depună mărturie că Iisus a spus: „Templul, zidit de oameni, va fi dărâmat.“ Că Sanhedrinul n-a găsit asemenea martori dovedește că nu era interesat în așa ceva. Deoarece, potrivit dreptului roman, nu este nevoie de doi martori dacă inculpatul își recunoaște vina. Sanhedrinul i-a scos din cauză pe martori, iar lui Iisus i-a cerut colaborarea în sensul că nu se va autoacuza în fața lui Pilat.

Pledoaria judecătorului Haim Cohen urmărește să demon streze că evreii n-au avut nici un interes religios sau politic să-l condamne la moarte pe Iisus și că n-au exercitat nici o presiune asupra guvernatorului roman.

Vom vedea, în continuare, care a fost finalul acestei tra gice povești.

Din relatările evangheliștilor, judecătorul Haim Cohen a ajuns la concluzia că ordinul de arestare a lui Iisus a fost emis din palatul comandantului suprem al trupelor romane de ocupație, Pilat. Evangheliștii au evitat să-i numească pe romani drept vinovați de răstignirea lui Iisus. Ioan, Marcu, Luca și Matei, din motive lesne de înțeles, s-au temut să intre în conflict cu stăpânirea romană, așa că au aruncat întreaga vinovăție asupra evreilor. „Ceata ostașilor (romani), căpita nul lor și aprozii iudeilor au prins deci pe Iisus și l-au legat“ – scrie Ioan evanghelistul. „L-au dus întâi la Ana, căci el era socrul lui Caiafa, care era mare preot (al evreilor) în anul acela… Au adus pe Iisus de la Caiafa în odaia de judecată (a lui Pilat). Evreii n-au intrat în odaia de judecată ca să nu întineze (sărbătoarea Paștelui). Pilat a ieșit afară la ei și le-a zis: «Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia?… Luați-l voi și judecați-l după legea voastră.»

«Nouă nu ne este îngăduit de Legea (Torei) să omorâm pe nimeni» – i-au zis evreii lui Pilat. Pilat a intrat iarăși în odaia de judecată, a chemat pe Iisus și i-a zis: «Ești tu împăratul iudeilor?»

«Împărăția mea nu este din lumea aceasta» – a răspuns Iisus. «Atunci un împărat tot ești» – i-a zis Pilat. «Da – a răspuns Iisus. Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta m-am născut și am venit pe lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu.» Pilat i-a zis: «Ce este adevărul?»

După ce a spus aceste vorbe, Pilat a ieșit afară la evrei și le-a zis: «Eu nu găsesc nici o vină în Iisus. Dar, fiindcă voi aveți obicei să vă slobozesc pe cineva de Paște, vreți să-l eliberez pe Iisus, împăratul iudeilor?» Atunci toți (evreii) au strigat.: «Nu pe Iisus, ci pe Barabas.» Și Barabas era un tâlhar.“

Abia atunci Pilat a dat ordin soldaților romani să-l răstignească pe Iisus. Aceștia – știind că legea ne obligă să neglijăm pregătirile de sărbătoare și chiar sărbătorile de dragul salvării unei vieți omenești – au răspuns chemării și au venit la palatul Marelui preot în ajun de sărbătoare.

Legea romană și Legea evreiască

Pentru a stabili adevărul, Haim Cohen a cercetat „cazul“ din două puncte de vedere: cel al jurisprudenței romane și cel al religiei evreiești. Într-un interviu acordat presei ebraice cu prilejul apariției acestei cărți la Ierusalim, autorul atrăgea atenția asupra unor neverosimilități istorice. De pildă, se știe că dreptul roman prevedea dezbateri judiciare publice, sub cerul liber.

Procesul lui Iisus a fost ținut, însă, cu ușile închise. Evanghelistul susține că evreii, aducându-l pe Nazarinean până la casa procuratorului, au refuzat să intre în odaia de judecată ca să nu se spurce și să poată mânca Paștele. Adevărul este că le era interzis accesul la palat, dar, pentru a adapta situația la afirmațiile ulterioare, după care evreii au căutat să-l influen țeze pe procuratorul roman în pronunțarea sentinței, evanghe liștii au inventat amănuntul ieșirii, în repetate rânduri, a lui Pilat în curtea palatului. Este însă neverosimil ca Pilat, stă pânul unei țări cucerite, judecând în propria sa instanță un proces, să iasă mereu din această instanță pentru a purta discuții cu oameni cărora le era interzisă intrarea în incinta tribunalului. De asemenea, nu-i de crezut, din punct de vedere juridic și istoric, că Pilat a ieșit din palat pentru a întreba mulțimea: „Ce vină aduceți omului acesta?“ Dacă am admite că Iisus n-a fost găsit vinovat de încălcarea vreunei legi romane și că Pilat voia să obțină informații suplimentare despre acuzat, nu avea nevoie să întrebe gloata, ci se putea adresa dregă torilor săi, versați în ale legii. Evangheliștii pretind că Pilat a vrut să-l elibereze pe Iisus, dar n-a putut rezista presiunilor exercitate de evrei. Putem oare accepta ideea ca reprezentantul personal al împăratului roman să ceară avizul unor indigeni în privința unui acuzat? Dacă ar fi vrut să-l elibereze pe acesta, nimeni și nimic nu-l putea opri s-o facă: ba chiar era la deplina sa latitudine să-i pedepsească pe cei care i-au adus lui Iisus acuzații false.

Atitudinea evreilor, așa cum este descrisă de evan gheliști, apare de asemenea cu totul lipsită de logică – susține autorul. Nu putem admite că masele de evrei, după ce l-au iubit pe Iisus Nazarineanul, să fi cerut uciderea lui. Iar, dacă este vorba de bătăuși și scandalagii în goană după senza țional, putem oare presupune că un procurator roman s-ar fi înjosit până la a duce tratative cu drojdia societății?

Ca toți procuratorii pe care Roma îi trimitea să guverneze țările cucerite, Pilat era un militar dur și nemilos. Este oare verosimil – se întreabă judecătorul Haim Cohen – ca un asemenea satrap să ezite sau să aibă vreo remușcare sau milă pentru moartea a încă unui evreu?

Iisus a fost crucificat pe Golgota, în Ierusalim. Toate Evangheliile istorisesc că soldații romani l-au bătut pe Iisus, că soldații romani i-au pus pe cap o cunună de spini și că tot ei, soldații romani, l-au crucificat. Este știut că crucificarea era un mod obișnuit de executare a condamnaților în lumea romană. Evreii nu foloseau crucificarea. La evrei, condamnatul era ucis cu pietre. Romanii au crucificat în Iudeea și mai ales în munții Ierusalimului mii de răsculați evrei.

Toate Evangheliile relatează că Iosif, un evreu din Arimateea, a cerut voie lui Pilat să-l dea jos pe Iisus de pe cruce și să-l înmormânteze după datina evreiască. Dacă Iisus ar fi fost răstignit din pricina uneltirilor evreiești sau dacă ar fi fost condamnat la moarte de un tribunal evreiesc, atunci el n-ar fi fost scos de pe cruce și nu ar fi fost înmormântat într-un cimitir obișnuit, evreiesc.

Evangheliștii i-au învinovățit pe evrei, dar n-au putut să spună despre Iisus că nu s-a născut evreu și că nu a murit, pe cruce, ca martir evreu. Ulterior, scrie Cohen, după ce creștinismul, care la început reprezenta o mică sectă evreiască din Ierusalim, s-a răspândit în lume, părinții bisericii au avut tot interesul să-l facă pe Iisus să-i părăsească pe evrei și să pună în circulație ideea responsabilității colective a poporului evreu pentru uci de rea lui Iisus. Evangheliștii n-au avut însă curajul să spună despre Iisus că a propovăduit o credință nouă, opusă iudaismului. De altfel, romanii contemporani cu primii creștini vedeau în creștinism o variantă a religiei evreilor („Iudaica super stitia“). Vedem nu numai că Iisus a fost înmormântat ca evreu și în ritualul religios evreiesc, ci, chiar și zeci de ani după răstignire, ucenicii lui precum și primii martiri creștini au fost înmormântați în cimitire evreiești. Începând însă cu Apostolul Pavel și mai ales pe la sfârșitul secolului al IV-lea, Biserica s-a distanțat definitiv de Templul evreiesc. E mo men tul apariției antiiudaismului (forma arhaică a antise mitis mu lui) violent.

În cele două milenii care au urmat răstignirii lui Iisus, cu intermitențe, linșajul teologic s-a împletit, nu araeori, cu linșajul sânge ros, exprimat prin legi rasiale, expulzări, pogromuri și came re de gazare.

Chiar și în texte literare

Cu prilejul apariției cărții în românește, l-am întrebat pe profesorul Haim Cohen dacă nu trebuie oare considerată ca un fel de apologetică străduința evreilor de a dovedi că Iisus a fost judecat și omorât de romani.

Și mie mi s-a reproșat că încerc să-i apăr pe evrei, a răspuns profesorul Cohen. Pot însă afirma, cu tărie, că intențiile apologetice îmi sunt complet străine. N-aș găsi nimic repro babil dacă Sanhedrinul l-ar fi condamnat la moarte pe Iisus sau chiar dacă l-ar fi condamnat din eroare. Orice justiție, chiar cea mai bună, poate greși. Adevărul însă este că Sanhe drinul nu l-a condamnat pe Iisus la moarte, n-a comis nici o eroare judiciară, ci a întreprins totul pentru a-l apăra. Totuși, urmașii evreilor de atunci au fost prigoniți de-a lungul veacurilor pentru o pretinsă eroare judiciară a Sanhedrinului.“

– Are vreo importanță pentru evrei faptul că lumea află că Iisus a fost judecat după legile romane?“ – l-am întrebat, în continuare pe judecător.

– Rezultatele se vor arăta numai cu timpul. Se pare că vina evreilor s-a înrădăcinat adânc, prea adânc în conștiința neevreilor. Totuși, trebuie să ne ocupăm de acest caz. Cred în progres, chiar și în acest domeniu.“

– Credeți oare că o carte poate pune capăt unor idei preconcepute ce dăinuie de veacuri?

– O singură carte nu este în stare de așa ceva, dar poate crea o opinie publică, iar aceasta, la rândul ei, poate obține schimbarea lucrurilor. Ultimul capitol al cărții mele tratează problema credinței și a dogmei. Nu are importanță dovedirea cu ajutorul logicii că o credință sau o dogmă nu sunt adevărate. Părțile componente ale unei religii nu pot fi analizate cu ajutorul logicii. Sunt convins că biserica catolică nu va schimba dogma. Stabilind că evreii sunt răspunzători de moartea lui Iisus, dar că această răspundere cade numai asupra evreilor de atunci, care au participat la desfășurarea evenimentelor, nu însă asupra întregului popor evreu, Biserica Catolică a făcut tot ce i-a stat în putință. Concesiile suplimentare ar putea prejudicia însăși credința creștină. Spunând cele de mai sus, nu repet cuvânt cu cuvânt declarația supusă spre aprobare ulti mului Conciliu Ecumenic – redau numai ideea. Mai mult nu a putut fi făcut – nu se putea declara că nu corespund adevărului unele afirmații cuprinse în Evanghelii care, după credința creștină, au fost scrise din inspirație divină. La fel nu-i poți spune unui evreu religios că cele cuprinse în Cartea Facerii sau în alte cărți ale Bibliei nu corespund adevărului.“

Este pentru prima oară în istoria Bibliei, a justiției și a credinței creștine când un judecător evreu analizează și rejudecă acest proces. Pledoaria judecătorului a luat sfârșit; verdictul a fost dat, dar „procesul“ nu s-a încheiat. Dosarul acestui „caz“, care a rămas deschis de două mii de ani, va continua să preocupe lumea încă multă vreme…