Clarice Lispector este considerată astăzi ca făcând parte din eșalonul celor mai importanți scriitori ai Americii de Sud din secolul XX. S-a născut pe 10 decembrie 1920 într-o familie evreiască din vestul Ucrainei, în satul Cecelnic, iar în 1921, pe când avea numai câteva luni, familia sa a fugit din calea pogromurilor, trecând prin Chișinău, București, Praga, Hamburg, printre altele, și reușind să se îmbarce apoi pe o navă cu destinația Brazilia. După studii de drept la Rio de Janeiro, lucrează ca reporter și jurnalist în diferite redacții. Prima povestire publicată, în revista Pan, cu titlul Triumful, datează din mai 1940, iar până la moartea sa, pe 9 decembrie 1977, Claricei Lispector i-au apărut peste 20 de cărţi: romane, proză scurtă, literatură pentru copii, eseuri și culegeri de articole, care o situează drept cea mai importantă scriitoare modernă a Braziliei. Căsătorită cu un diplomat, și-a însoţit mulți ani soțul în misiuni în Europa, timp în care faima sa literară în Brazilia creștea: la 23 de ani, publicarea primului ei roman o transformase deja într-o celebritate.
Editura Humanitas Fiction va publica, pentru prima dată în limba română, integrala prozei scurte a Claricei Lispector, în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964. Scriitura sa este una senzorială, îmbinând angoasa, trăirile contradictorii, realitatea și reveria. Clarice Lispector a fost fascinată de conflictul permanent dintre experiența trăită și maniera în care aceasta este reprezentată prin limbaj ca mijloc de comunicare mediată, după cum afirma ea însăși: „În spatele gândirii nu există cuvinte: ești pur și simplu.“ Povestirea Scrisori către Hermengardo sugerează, după cum sublinia în prefața la edițiile braziliană și americană biograful și editorul lui Clarice Lispector Benjamin Moser, importanța lui Spinoza pentru scriitoare, care l-a citit ca studentă, o influență ce se va manifesta de-a lungul întregii sale vieți.
„Sfinx, vrăjitoare, monstru sacru. Un mare eveniment al secolului XXI este readucerea în prim-plan a hipnoticei Clarice Lispector.“ – The New York Times
„Să citești proza scurtă a Claricei Lispector este ca și cum ți s-ar da o lume în flăcări. Sau, mai degrabă, mai multe lumi arzânde care în orice moment ar putea exploda, măturând totul în jur. Și totuși, ele sunt lumi pe care hotărăști să nu le lași din mână, fiindcă melancolia lor are o anume profunzime a sensului.“ – National Public Radio
„Clarice Lispector este un geniu ascuns al secolului XX, din aceeași categorie cu Flann O’Brien, Borges și Pessoa – scrisul ei este cu totul și cu totul original, strălucit, dramatic și tulburător.“ – Colm Tóibín
Prima scrisoare
Dragul meu,
Închipuie-ți că astăzi am fost atât de fericită, încât am început să umblu prin cameră până ce mi-am simțit picioarele grele și capul mi se învârtea. Închipuie-ți că ploua și eu mi-am amintit de tine. Nu, nu așa trebuie să povestesc.
Voi începe altfel. După cum știi, nu mă pot plânge de nefericire, deoarece, slavă bunului Dumnezeu, nu duc lipsă de pâine când am nevoie și la urma urmelor am un pat pe care să mă întind după o zi în care îmi îndeplinesc îndatoririle. Așa e, dragul meu, iubitul meu, sunt atât de nerecunoscătoare, că uneori mi se pare puțin lucru să am o bucată de pâine și un pat. Uneori, mi se pare puțin lucru chiar și faptul că sunt sănătoasă și că am două picioare de care Providența nu a vrut să mă lipsească. Știu bine că e rușinos și recunosc asta.
După cum îți spuneam, uneori mi se pare că totul are gust de cauciuc, și atunci nu-mi mai place nici să-mi beau cafeaua în pat. Deodată totul îmbătrânește, iar eu mă rog de fiecare clipă. Închipuie-ți, dragul meu, că ajung să mă întreb: la ce bun să muncesc? La ce bun să-mi beau cafeaua în pat? La ce bun să-mi placă puțin? Închipuie-ți, iubitul meu, că eu, care ar trebui să fiu mereu recunoscătoare că m-am născut cu doi ochi sănătoși, ba chiar că m-am născut, închipuie-ți că ființa asta mizerabilă care sunt eu se revoltă împotriva Creației! Poți fi sigur că mă căiesc amarnic după aceste momente. Cel mai rău este că atunci când se instalează pot ține puțin, dar și mult. Și, uneori, după mai multe zile de păcat, mă trezesc de parcă mi-aș fi pierdut memoria. Fie văd soarele pentru prima dată, fie descopăr cât e de bine să respiri. Bineînțeles, nu spun asta nimănui, pentru că ceilalți oameni sunt mai buni decât mine și nu se îndoiesc de bucuria lui Dumnezeu.
Vezi, dragul meu, uneori, mă tem până și de mine. Ce îndrăzneală din partea mea să scriu fraza asta: să te îndoiești de bucuria lui Dumnezeu. Unde voi ajunge, mă întreb. Unde?
Ei bine, când a plouat astăzi am profanat Creația cu o inimă atât de torturată și un suflet plin de atâta furie, încât bunătatea oamenilor nu putea intra. Mi-am dus fața pe stradă, pe o targă, arătând-o tuturor: plângeți-mă, plângeți-mă. Și de câte ori zâmbea cineva, eu strigam: moar-te moar-te moar-te. Mărturisesc, cu tristețe și părere de rău, că mă bucuram când lucrurile ieșeau așa cum voiam eu.
Dar astăzi m-am întors mai devreme acasă și, la mine în dormitor, ca de obicei, nu era nimeni, iar eu am rămas singură cu cei treizeci și doi de ani ai mei, încă neîmpliniți, și m-am pus pe plâns, plângându-mi de milă. Am încercat orice, te asigur, ca să-mi treacă. Am repetat și tot repetat: a naibii să fiu dacă nu mă înveselesc! Nici un rezultat. Am încercat cu argumente mai bune: tu ești un nimeni, cu ce drept te întristezi? Zero. Atunci am văzut că sunt sinceră, deși nu pricepeam de ce, pe pământul atât de fericit, eu plâng.
Și cel mai rău este că am devenit mândră de mine: oare și alți oameni simt ce simt eu? Pun prinsoare că nu. Vezi, iubitule, cum se poate ajunge în așa hal de nefericire, încât să-ți iubești propriile răni. Uite, când ascult muzică, mă bucur, fără să știu de ce. Tot așa, sufeream chiar fără să știu de ce… (Ce rușine, ce rușine! Să vorbești de „suferință“ când sunt oameni pe care Dumnezeu îi pedepsește cu mânia sa, luându-le pâinea de la gură!)
Iubitule, pisoiașul meu alb, atunci m-ai salvat tu. De aceea am umblat de colo-colo prin cameră, nebună de bucurie, până la epuizare. De la fereastra mea te-am văzut aplecat peste a ta. Nu te-ai uitat la mine și se pare că nici nu mă cunoști încă. Ai dus la gură chiștocul de țigară, apoi l-ai stins cu grijă, l-ai aruncat… și gata. Atât a fost. Însă eu am înțeles mesajul.
Iartă-mi egoismul, m-am folosit de numele tău ca să nu o apuc pe căi greșite. Am repetat, ca într-o rugăciune, îngenuncheată în fața patului: José. José. José. José. José. L-am rostit de atâtea ori, încât, în cele din urmă, ți-am schimbat numele cu altul, care-mi place mai mult: Hermengardo. Hermengardo. Hermengardo. Hermengardo. Hermengardo… Și dragostea mea pentru oameni m-a împăcat cu lumea și cu Dumnezeu.
Nu pot fi atât de vanitoasă încât să cred că ploaia s-a oprit pentru că Dumnezeu a vrut să-mi binecuvânteze eliberarea. Dar simt că e adevărat, iată.
Și de aceea, regele meu, îți sărut părul și mâinile. Și mă simt atât de recunoscătoare și fericită, că s-ar putea ca într-o bună zi să-ți trimit toate scrisorile pe care ți le-am scris.
Cu smerenie și recunoștință,
Idalina
A doua scrisoare
Hermengardo, iubitul meu,
Am citit astăzi într-o revistă un articol despre spleen. Iată ce scria: o femeie care se plictisea toată ziulica atât de mult, încât, uneori, îi venea să lase totul și să plece, se ducea uneori la cumpărături numai ca „să facă ceva“, deși avea mii de alte lucruri mai importante de făcut. José, dar asta am eu, mai mult sau mai puțin! Vreau să spun că, și când fac ce-mi place mai mult, îmi vine adesea să las tot și să plec! Numai că nu-mi dau seama cum spleen, adică acest cuvânt, se aseamănă cu ceea ce simt eu. Simt ceea ce simt și gata: face parte din mine. Și cum pot face eu din mine un cuvânt?
Este ca muzica. Uneori, stau în biserică, absentă, rugându-mă. Și deodată clopotele încep să danseze ca și cum ar cânta la o cununie și rugăciunea mea devine puternică, sfinții strălucesc, sufletul îmi întinerește și sunt atât de fericită, încât nici nu înțeleg pentru ce mă rog. Am vrut să-i explic toate astea părintelui Bernardo, dar am avut senzația că înșir niște lucruri lipsite de importanță. De aceea, spun: ce legătură poate fi între spleen și ceea ce simt eu?
Ah, Hermengardo, iubitul meu, astăzi sunt așa cum mă vrea Dumnezeu. Perfect conștientă că am două picioare sănătoase și doi ochi cu care să văd Soarele pe care El, Atotputernicul, l-a creat. Toate celelalte, restul, nu au nici o importanță, nu-i așa, iubitule? Din moment ce tot restul apare ca lipsit de importanță, imediat ce am vorbit despre el. Lucrurile au fost făcute pentru a fi rostite la lumina zilei și, dacă nu le putem rosti, înseamnă că nu sunt bune. Așadar, eu rămân cu bucuria mea că am o bucată de pâine și sănătate și cu tristețea că mă doare capul. Celelalte, când vin, mă rog. Iar El, prin dulcele tău nume, Hermengardo, mă salvează și îmi arată drumul pe care poate merge o femeie.
Așadar, primește din nou un sărut fratern, pe obrazul stâng, unde ai alunița neagră.
Recunoscătoare că exiști, cu smerenie,
Idalina
A treia scrisoare
José,
Ieri ai vorbit cu mine. Mă întorsesem de la serviciu și simțeam nevoia să mă rog. Pentru că, mea culpa, continui să îmi doresc ceața când răspândește prospețimea. Pentru că, mea culpa, continui să fiu plină de lucruri ce nu au fost făcute pentru a fi rostite la lumina zilei.
Atunci, am îngenuncheat și ți-am rostit numele în rugăciune.
La început, totul era bine. Dar, deodată, s-a anunțat la radioul din vecini bucata intitulată Pinii din Roma de Respighi. Am ascultat, atentă. Muzica era asemenea pinilor, arătând către cer, zvelți și solitari și frumoși, ah, atât de frumoși… Dar, Hermengardo, pinii sufereau… De ce, Hermengardo? De ce? Nu arătau ei oare către cer? Nu erau ei ca viața pură? De ce atunci cântau cu suspine și de ce îmi frângeau inima? Era atât de grandios, atât de teribil…
Totul a devenit tulbure, toată rugăciunea s-a sfărâmat în bucăți. Voiam să spun Hermengardo și nu reușeam decât să rostesc José… Voiam să-mi amintesc de picioarele mele, dar îmi aminteam de pinii atât de desăvârșiți și atât de îndurerați…
M-am rugat cu glas tare, aproape că am strigat. Dar nu reușeam decât să rostesc: José, José, ca și cum ar fi fost eticheta unei haine…
Vreau să spun că răul mă cuprinsese, inundându-mi toate căile netede. Nici tu, nici numele tău nu mă vor mai salva acum. Însă eu am încredere în El și în înțelegerea lui absolută. În ziua Judecății de Apoi eu voi cânta înaintea lui Dumnezeu cântecul pinilor din Roma. Fără cuvinte, și așa Îi voi duce taina întreagă și pură pentru a primi o explicație. Iar El mă va înțelege atât de bine, încât nu va recurge la cuvinte: va cânta un alt cântec.
Din ce în ce mai săracă înaintea Lui,
Idalina
A patra scrisoare
Dragul meu Hermengardo,
Astăzi este duminică și orașul este frumos. Nu e nimeni pe stradă și toți copacii există singuri și suverani. Neliniștile și dorințele și adversitățile s-au estompat, s-au risipit pe pământ, obosite să mai existe. Și la înălțimea gurii găsesc doar aerul suav și pur al renunțării senine.
Sufletul meu, chircit toată săptămâna, are dorințe subite de a se dezmorți, de a se simți maleabil preț de câteva clipe, pentru ca apoi să se coloreze într-o lasitudine la fel de fericită ca cea care astăzi moleșește natura. Trebuie să mă gândesc câteva minute înainte de a mă lăsa cuprinsă de dulcea odihnă.
De aceea, voi vorbi despre pasiuni. Știu că mă vei asculta fiindcă ți-am transmis deja impresia și dorința de duminică. Și pentru că îți spun că voi vorbi în veșmintele umile ale unui păstor. Și asta mă face mică, și asta mă împacă cu tine.
Aș vrea să-ți spun că a avea pasiuni nu înseamnă să trăiești frumos, ci să suferi inutil. Că sufletul a fost făcut ca să fie condus de rațiune și că nimeni nu va putea fi fericit dacă va fi la cheremul instinctelor. Pentru că suntem animale, dar suntem totuși animale tulburate de om. Și dacă acelea îl iartă pe acesta, acesta este mândru și exigent și nu iartă niciodată excesele acelora.
Eu îți vorbesc de pasiuni prin calitatea și efectele lor.
Prin calitatea lor, deoarece în timp ce corpul este activ, sufletul are o natură contemplativă și, neștiind nimic, meditează pentru a trage concluzii. Asta e funcția lui. Și prin efectele lor, deoarece arcul se simte gol după ce a trimis săgeata.
Îți spun că este o bucurie în a renunța la durerea pasiunilor. Pentru că a le dori înseamnă să dorești durerea, și nu mulțumirea, și cei nobili simt înlăuntru necesitatea de a-și asculta capacitatea de a arde. Și eu îți spun că nu merită să arzi, merită să te odihnești. Merită să afli înțelesul tău și al vieții cu ajutorul rațiunii, care ne deosebește de animale.
Și, dacă într-o zi ți-am vorbit de „pasiuni nobile“, nu le-am numit nobile nici după natura, nici după consecințele lor, ci din milă pentru obârșia lor, eternul gol al omului. Fiindcă omul tulburat de mândrie caută pasiunea ca pe o formă de a afla umilința. El presimte (și vai de cei orbi) că apoi va veni umilința, și în umilință se află serenitatea florii care-și permite să se legene în adierea vieții.
Există acel erou, un om lipsit de substanță care dorește, febril, să afle liniștea. Acesta nu trebuie aplaudat, ci deplâns. Mai există un alt erou, cel care nu dorește decât agitația. Și acesta este omul care nu poate să nu se întoarcă. Este slab. Dar dacă tu vrei să-l numești nobil, n-ai decât. Pentru că și în animale există o mare frumusețe. Și, oricum ar fi, tot ce există este minunat, atât greșeala, cât și adevărul. Numai că atitudinea aceasta de a găsi frumusețea este atitudinea celui care privește din cer spre pământ și se înduioșează de slăbiciunile fiilor săi. Cu toate astea, oamenii se zbat mult și doresc mult. Nu au timp să caute ansamblul. Ei doresc fericirea individuală.
De aceea îți spun: pasiunea nu este calea.
Există o alta, singura.
Noi ajungem la un anume grad de conștientizare a inteligenței noastre și, cunoscând că aceasta este marca noastră distinctivă de oameni, descoperim că suntem datori (sic) să dăruim puterea noastră de a atinge perfecțiunea umană. Și nici prin asta nu doresc să spun că încetăm de a mai fi animale. Nu vom renunța niciodată la această fericire. Ceea ce trebuie să căutăm este ca această stare primitivă să urce puțin, iar mândria noastră de ființă rațională să scadă un pic, până ce ambele ființe care există în noi se întâlnesc, se contopesc și alcătuiesc o nouă specie în natură.
Și de aceea îți spun: abandonează ceea ce distruge. Pasiunea distruge pentru că dezasociază. Pasiunea se naște în trup, dar, neînțelegând, noi o situăm în suflet și ne tulburăm.
Îți explic toate astea ca să nu lauzi niciodată pe cel care se duce la război cu bucurie și pe cel care se sinucide din dragoste. Doar să-i ierți. Ei încă nu au înțeles că în viață există zâmbetul, pe care pasiunea îl distruge și-l transformă într-un rictus tremurat, care nici măcar nu mai este omenesc.
Dacă nu te poți elibera de a dori pasiuni, citește romane și aventuri, că scriitorii și pentru asta există.
Și încă ceva: povestește ce ți-am spus unui tânăr care nu doarme noaptea, imaginându-și noi aventuri ale lui Don Quijote. Explică-i că acel „după“ al pasiunii are gust de țigară stinsă. Roagă-l, pentru mine, să fie om, și nu erou, deoarece natura nu-i cere decât să fie fericit și să afle pacea luminișului pe scurtături mai puțin dureroase.
Explică-i acest lucru și eu mă voi putea bucura de duminica aceasta cu umilința cuvenită.
Acum, de mă vei întreba: „De unde știi tu toate astea?“ eu îți voi răspunde cu cuvintele lui Kipling, atât de citate de profesorul meu de Drept public: „Asta e o altă poveste…“
Îți mulțumesc că m-ai ascultat,
Idalina
A cincea scrisoare
Dragul meu Hermengardo,
Îți spun cu-adevărat: din fericire exiști. Mie mi-ar fi suficientă existența unei ființe pe pământ ca să-mi satisfac dorința de glorie, care nu este altceva decât o profundă dorință de vecinătate (învecinare). Pentru că m-am înșelat când, odinioară, mi-am închipuit ca fiind reală vechea mea dorință de „a salva omenirea“, malgré ea. Acum nu doresc decât pe încă cineva, în afară de mine însămi, pentru ca eu să-mi pot dovedi… Și în această întoarcere către Idalina am mai înțeles și că la fel de frumos și la fel de imposibil ca celălalt vis este să încerci să te salvezi de tine însuți. Și dacă este atât de imposibil, de ce să mă mai îndrept către această nouă fortăreață care este acum o biată femeie tulburată? Nu știu. Poate pentru că trebuie să mai salvez ceva. Poate pentru că am priceput târziu că noi suntem singura prezență care nu ne va părăsi până la moarte. Și de aceea ne iubim și ne căutăm pe noi înșine. Și pentru că, atâta timp cât existăm, va exista și lumea, va exista și omenirea. Iată cum, în cele din urmă, ne legăm de ele.
Tot ceea ce spun acum nu este decât un preambul care să-mi justifice plăcerea de a-ți da atâtea sfaturi. Fiindcă a da sfaturi înseamnă să vorbești din nou despre tine. Și iată-mă… Dar, la urma urmelor, eu pot vorbi având conștiința liniștită. Nu știu să existe altceva care să îndreptățească mai mult un om decât simplul fapt că trăiește.
Acest preambul servește și drept scuză. Anume că înțeleg, chiar prin intermediul celor mai dulci cuvinte pe care miracolul faptului că respiri mi le inspiră, destinul meu de a arunca cu pietre. Să nu te superi niciodată pe mine pentru asta. Unii oameni se nasc ca să arunce cu pietre. Și, la urma urmelor (aici începe rolul meu), de ce ar fi un lucru rău să arunci cu pietre, doar pentru că ar atinge ceva de-al tău sau de-al celor care știu să râdă și să adore și să consume?
Odată lămurită această chestiune și de vreme ce-mi permiți să arunc cu pietre, am să-ți vorbesc despre Simfonia a V-a a lui Beethoven.
Ia loc. Întinde-ți picioarele. Închide ochii și astupă-ți urechile. Nu-ți voi spune nimic timp de cinci minute, pentru ca să te poți gândi la Simfonia a V-a de Beethoven. Și va fi și mai bine dacă reușești să nu gândești în cuvinte, ci să creezi o stare pe potriva sentimentului. Vezi dacă poți opri tot vârtejul și să lași o potecă luminoasă pentru Simfonia a V-a. Este atât de frumoasă.
Numai așa o vei avea, prin intermediul tăcerii. Înțelege! Dacă eu aș interpreta-o pentru tine, s-ar disipa, notă după notă. După prima, va înceta să mai existe. Și după a doua continuarea nu va mai avea nici un ecou. Iar începutul va fi preludiul sfârșitului, așa cum se întâmplă cu toate lucrurile. Dacă eu aș interpreta-o, vei auzi muzica, doar atât. Deşi există un mijloc de a o ține în loc, eternă, fiecare notă asemenea unei statui înlăuntrul tău.
Nu o interpreta, asta trebuie să faci. Nu o asculta și o vei avea. Nu iubi și vei avea iubirea înlăuntrul tău. Nu-ți fuma țigara și vei avea o țigară aprinsă înlăuntrul tău. Nu asculta Simfonia a V-a de Beethoven și ea nu se va termina niciodată pentru tine.
Iată cum ispășesc eu pentru aruncatul cu pietre, atât de adesea… Vezi că te-am învățat să nu ucizi. Ridică înlăuntrul tău monumentul Dorinței Neîmplinite. Și astfel lucrurile nu vor muri niciodată înainte ca tu însuți să mori. Pentru că, îți spun, mult mai trist decât să arunci cu pietre este să târăști după tine cadavre.
Și dacă nu poți să-mi urmezi sfatul, pentru că mai nesățioasă decât orice este întotdeauna viața, dacă nu-mi poți urma sfaturile și toate programele pe care le inventăm ca să ne îmbunătățim, mestecă niște pastile mentolate. Sunt atât de răcoritoare.
A ta
Idalina
Scrisori către Hermengardo – povestire din volumul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964 în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducere din portugheză de Anca Milu-Vaidesegan