Despre fake news și hate speech

Mauro Munafò, licențiat în științele comunicării și jurnalism la Padova și Milano, de peste opt ani în echipa unuia dintre cele mai importante săptămânale italiene de știri, L’Espresso, a publicat în 2020 la Centauria Editore o carte pe cât de atractivă prin actualitatea tematicii, pe atât de accesibilă, fără a fi facilă și fără a ocoli temele grele ale dezbaterii actuale privitoare la rețelele sociale: Fake news. Hateri și cyberbullying, proaspăt tradusă în limba română și publicată la Curtea Veche. O temă nouă, tratată și în literatura românească de specialitate, menținută prin discursul științific la o anumită distanță de publicul larg – excepție făcând lucrarea #Fakenews. Noua cursă a înarmării (Evrika Publishing, 2018) a Alinei Bârgăoanu, expert în cadrul Grupului de nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online în Comisia Europeană – poate deveni accesibilă printr-o carte broadcast, cu rol de popularizare a cunoașterii. Vorbind despre progresele mediatice, despre aparenta nișă care a deschis un univers nestructurat axiologic – Internetul – și despre posibilitățile multiple în care această lume a rețelelor multiple, interconectate, amestecă referințele, Mauro Munafò privește derulările la nivelul actualității și factualității ușor de raportat jurnalistic, dar și prin translație la scara istoriei, de unde pot fi decriptate cu ușurință efectele preponderent benefice ale new media. Așadar, Fake news. Hateri și cyberbullying nu este o lucrare care să expună tematica amplă a dezinformării în epoca rețelelor în tentă paseistă, cu evidențierea nostalgiei pentru vremurile în care cunoașterea emana strict din rafturile bibliotecilor, dar nici una care să ocolească laturile obscure ale jocurilor din rețea, insuficient cunoscute și, evident, insuficient exploatate în scopul reglementării, controlului, evitării efectelor negative. Fake news, fenomen pe care jurnalistul italian îl explorează pe parcursul istoriei (asta deși prin intermediul acestei modalități de propagare a dezinformării înțelegem mai degrabă o proiecție într-un stadiu diferit al dezinformării clasice; fake news aparțin, opinăm, vremurilor actuale, presupun existența noilor media și ofensiva tot mai intensă a post-adevărului), împreună cu alte forme ale mistificării, cu patologii comunicaționale specifice new media, evidențiază partea întunecată a rețelelor, constituind un pericol la adresa îmbătrânitelor principii democratice: „Fake news, minciunile, legendele urbane și teoriile conspirației au devenit în ultimii ani […] argumente centrale ale dezbaterilor publice într-o asemenea măsură, încât sunt considerate un pericol pentru principiile democrației“ (p.10). Deși un termen intens mediatizat, cunoscut la suprafața sferei de acoperire la nivel larg, fake news continuă să se raporteze la superficialitatea în care sunt etichetate drept „știri false“ aproape toate formele de alterare a adevărului, inclusiv în comunitățile științifice. Printr-o lucrare broadcast, dar făcând apel la clarificări importante, care pot conduce la evitarea confuziei (vădit intenționate într-o lume a post-adevărului), cum ar fi explicita proiecție a cercetătoarei Claire Wardle asupra „dezordinii informative“ (p.23), Mauro Munafò reușește să destructureze eșafodajul emoțional al fake news, să prezinte (cu metode și argumente jurnalistice) industria producătorilor de fake news, să evidențieze zonele de comunicare publică și instituțiile interesate de remodelarea adevărului prin alterarea emoțională: „Partidele, regimurile și serviciile de informații se numără printre cei mai importanți finanțatori ai producerii de știri false, fabricate să destabilizeze țările rivale, să discrediteze adversarii politici și să distragă atenția publicului de la adevăratele probleme“ (p.29), să accentueze felul în care sectorul public al sănătății este infectat de virusul minciunii (despre infodemia paralelă pandemiei de COVID-19 nu e nevoie să intrăm în detalii). Chiar dacă proiectând exemple din arii de interes pentru publicul larg, fake news sunt aplicabile și în domeniul cultural, deși cultura continuă să rămână cenușăreasă și în dezbaterile despre dezinformare. Proiecția din a doua parte a cărții, pe discursul urii (hate speech) și cyberbullying, este una care evidențiază însăși modalitatea în care s-ar putea discuta despre un efect curativ prin educație și cultură. „Doar cultura și folosirea corectă a unui instrument atât de puternic ca internetul pot să reducă din toxicitatea mediului digital în care trăim cu toții“ (p.84), afirmă Munafò. Cum rămâne cu „discursul urii“ proiectat în cultură (iar aici nu e nevoie de a exemplifica prin ceea ce este proferat de o bună bucată de vreme împotriva instituțiilor culturale românești, Uniunea Scriitorilor nefăcând excepție)? Cum rămâne cu agresiunea virtuală îndreptată împotriva educației, prin campanii care deschid valuri de hate îndreptate împotriva sistemului care ar trebui să aibă rol curativ? Capitolele 11, „Recunoașterea și demontarea unor fake news“ și 18, „Cum să înfrângi un cyberbully“ sunt răspunsuri parțiale în raport cu o realitate în care însăși medicația împotriva fake news și hate speech a fost infestată cu germenii urii. Să sperăm în efecte homeopate e probabil singura posibilitate.