Fără îndoială că în ultimii 30 de ani ai Festivalului George Enescu, mai ales sub conducerea lui Ioan Holender și Vladimir Jurowski, secondați de Mihai Constantinescu, au fost multe concerte memorabile, dar readucerea în largă audiență a partiturii lui George Enescu, Strigoii, este un vârf indeniabil din cele mai multe puncte de vedere.
Tema strigoilor, de veche tradiție în literatură, pe care Eminescu a abordat-o prin filieră germană, a fost preluată de Enescu prin partea ei nobilă și etern-romantică: iubirea de dincolo de moarte. Poemul lui Eminescu re-romantizează un subiect de circulație la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai ales în lumea anglofonă și germană, pe care poetul, după cum au precizat mulți filologi români după G. Călinescu, a aprofundat-o mai ales prin lecturile din Goethe (Die Braut von Korinth) și Bürger (Lenore). Totuși, un bun cunoscător al romantismului german va observa că abordarea mitologică legată de nomadism (avari, etc.), în loc de antichitatea grecească, e mai degrabă o preocupare a autorilor din secolul al XIX-lea, paralelă cu istoricismul în artă și arhitectură. După părerea mea, pentru Strigoii se pot face referiri și la contemporani Biedermeier din vremea lui Eminescu, precum Joseph Victor von Scheffel, care a popularizat ficțiuni despre triburile germanice, spre a contracara (din perspectiva construcțiilor naționale ale vremii), mai ales importanța Romei. De altfel, traducerea germană a Strigoilor, Die Geister, publicată de regina Carmen Sylva în 1889, se adaptează metric și din punct de vedere al limbajului acestei tendințe. Am observat că a folosit pentametri iambici și a evitat cu totul numele „Arald” (înlocuit cu „Chagan”, „mare han”), că a îmblânzit metaforele, ș.a. Practic, Carmen Sylva a oferit, prin efortul de istoricizare, o traducere creativă, lectură accesibilă lumii germane în acel moment.
Deși apropiat de Carmen Sylva, George Enescu rămâne, prin stilul său oratorial, foarte legat de textul lui Eminescu, pe care l-a preluat în întregime (lipsesc doar mottourile pentru cele trei părți). Lucrarea, rămasă până în prezent aproape necunoscută, a fost schițată în reducție pentru pian, cu unele indicații pentru orchestrație, în timpul primului război mondial. Trimisă, alături de alte manuscrise enesciene, împreună cu tezaurul la Moscova, nu a putut fi recuperată de către compozitor; prin urmare nu a fost finalizată. În comunism, schițele au ieșit, în condiții deocamdată neelucidate, din nou la iveală, datorită lui Romeo Drăghici, executorul testamentar al lui George Enescu. Colaborator al securității, Drăghici a fost, de altfel, în centrul unei recente dispute privind proveniența unor manuscrise și obiecte enesciene, scoase la licitație. (Meritul semnalării acestor incertitudini și a situației dramatice în care se află patrimoniul enescian îi revine istoricului Eugen Ciurtin, care pregătește și un catalog al manuscriselor compozitorului. Efortului său s-au alăturat și alți numeroși oameni de cultură.)
Reducția pentru pian a fost reconstituită de compozitorul Cornel Țăranu în anii șaptezeci, având o premieră nu îndeajuns comentată, la Cluj. Cornel Țăranu rămâne unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei lui Enescu, autor al unor publicații frecvent citate și traduse în limbi de circulație, care a finalizat și alte compoziții enesciene, precum părți din Simfonia nr. 5 și Caprice roumain pentru vioară și orchestră. După anul 2000, un alt strălucit compozitor și dirijor român, Sabin Pautza, multă vreme profesor de muzicologie în SUA, a orchestrat această partitură, iar ea a fost interpretată în primă audiție în 2017 la Berlin, de către Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin, sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea. Urmare a bunei receptări a apărut în 2018 și un cd în Germania, care cuprinde, alături de Strigoii, încă o restituire enesciană, datorată din toate punctele de vedere tot lui Gabriel Bebeșelea, Pastorale fantaisie pour petite orchestre (Paris, 1899). Interpreții – Alin Anca (Naratorul), Rodica Vica (Regina), Tiberius Simu (Arald) și Bogdan Baciu (Magul) – au pus în cea mai bună lumină valențele vechii pasiuni a lui Enescu (dinainte de OEdipe) pentru tragismul oratorial. Nici mulți iubitori ai muzicii enesciene nu știu că una dintre primele compoziții ale acestuia a fost, la vârsta de 14 ani, un oratoriu: Ahasverus, și acesta abia de curând redăruit ascultătorilor.
În România, varianta orchestrală a Strigoilor s-a cântat pentru prima oară, avându-l la pupitrul dirijoral tot pe Gabriel Bebeșelea (aflat actualmente la conducerea Filarmonicii) în cadrul Festivalului George Enescu (un concert care a mai cuprins și Peer Gynt op. 23 de Edvard Grieg). Apropierile de muzica lui Mahler, Bartok și Schönberg din partitura enesciană, despre care vorbea și Cornel Țăranu, excelent puse în valoare de orchestrația lui Sabin Pautza, au fost subliniate de Filarmonică, oferind auditoriului un Enescu uluitor, de o cu totul altă consistență decât aceea binecunoscută, apropiată de impresionismul francez și pitorescul școlilor naționale. Temele grave și arhaice, tulburările dramatice amplificate prin neașteptate disonanțe, crescendele de amploare filosofică au fost, nu în ultimul rând, meritul orchestrei. Soliștii vocali (în bună parte aceiași ca pe cd, cu excepția lui Florin Estefan în rolul Magului) au accentuat fiorul arhaic al partiturii, care mi-a amintit, nu doar o dată, tradiția wagneriană.
Pe lângă ampla sa paletă dirijorală, pe lângă preocupările de muzicolog și restitutor al unor lucrări rămase în manuscris, Gabriel Bebeșelea dă strălucire noii generații de muzicieni români cu anvergură internațională (între care s-a remarcat în ultimii ani și dirijorul Cristian Măcelaru, care va fi, de altfel, viitorul director al Festivalului Enescu) prin buna cunoaștere a așteptărilor de acum. După ani de experiență cu orchestre din Germania, Austria, Franța, Italia, Olanda, Rusia ș.a., ca și de rezidență în Austria, Gabriel Bebeșelea are o bună înțelegere a orientărilor publicului european. Felul său de a-l readuce în atenție pe Enescu rezonează, în Strigoii, cu nivelul cerut de cei mai exigenți auditori la Berlin, Londra sau Paris. Din frecvența interpretării va avea însă de câștigat chiar și limba română: textul Strigoilor nu poate fi cântat decât de interpreți care cunosc sau învață limba lui Eminescu.
Prin componenta erudită a personalității dirijorului (care studiază acribic manuscrisele enesciene needitate încă de la Biblioteca Academiei) putem aștepta și alte revelații care vor duce la resituarea în actualitate a muzicii românești.
Desigur, e de sperat că partitura Strigoilor, sub bagheta sa, va constitui și un punct de greutate în concerte internaționale viitoare, mai ales că în ultimele decenii, datorită unor seriale tv cu largă audiență, tema iubirii între strigoi și vii a devenit o constantă a interesului, nu doar pentru melomani. După mai bine de un secol în care primul plan l-a deținut malignitatea acestei relații, interesul publicului se concentrează acum din nou asupra iubirii romantice, dincolo de viață și moarte. De aceea, cred, va fi câștigată și audiența tinerilor mai puțin inițiați până acum în muzica enesciană.