Constructorul Șerban

Clădiri înalte, scări, platforme suspendate, schele, ziduri, planuri abrupte: sunt elemente adeseori întâlnite în montările teatrale ale lui Andrei Șerban. Figurile geometrice ascensionale răsar la tot pasul. Ele sunt mărci ale unei creații excepționale, întinse pe intervalul unei jumătăți de secol, încununate de succese internaționale pe care nu le-a avut niciun alt regizor român. Liviu Ciulei ori Lucian Pintilie, artiști cu notabile cariere, n-au cunoscut nici pe departe faima lui Andrei Șerban. La mijloc e, probabil, și parcursul biografic diferit: Andrei Șerban a intrat în mediul teatral american și european de foarte tânăr, pe când regizorii menționați au început să monteze în străinătate după ce atinseseră excelența în țară. E demn de semnalat faptul că în noua sa carte, Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete (Editura Polirom, 2021) autorul le dedică lui Ciulei și Pintilie pagini pline de admirație, efigii definitive în biografia lor.

Titlul articolului de față trimite, evident, la faimoasa piesă a lui Ibsen, Constructorul Solness, o meditație dramatică dominată de lirism confesiv, născută din neliniștea artistului ce visează să atingă culmile amețitoare ale creației. Solness luptă cu propria natură — el suferă de acrofobie —, dar continuă să înalțe turnul, înfrângându-și teama și înfruntând destinul. N-am să compar, evident, recenta carte a lui Andrei Șerban cu tragedia lui Halvard Solness. Am perceput, însă, în fiecare din paginile ei conștiința faptului că artistul a părăsit temporar un domeniu familiar, cel teatral, pe care-l controla cu autoritate, pentru unul unde sensibilitatea sa artistică e supusă unor provocări de cu totul alt tip.

Nu e prima oară când Andrei Șerban lasă deoparte bagheta regizorală în favoarea penei de scris. O biografie, povestea vieții sale, apărută tot la Editura Polirom, trasa în linii ferme contururile unei existențe demne de un roman de aventuri. Dacă ar fi să găsesc o notă comună creației sale — cea exercitată în preajma scenei și aceea de la masa de scris —, aceasta ar fi, dincolo de orice îndoială, ardoarea. Andrei Șerban este deosebit de atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, fiind pregătit să reacționeze fără ezitare. L-am văzut de mai multe ori în ultimii ani comentând cu aplomb, dar și cu tristețe, derapajele corectitudinii politice. Spre deosebire de colegii săi din mediul artistic sau din cel academic american, regizorul român cunoaște pe propria piele ce înseamnă totalitarismul. Indignarea sa a mers atât de departe încât a renunțat la catedra de la Columbia University, refuzând să participe la ritualurile noului demonism politic și moral.

Textele din Niciodată singur sunt un pseudo-jurnal de pandemie. Dar în loc să noteze ceea ce se întâmplă cu sine — așa cum au procedat și procedează mulți scriitori —, autorul folosește răgazul impus de strania gripă care a luat în posesie planeta pentru a construi o galerie de personaje care, într-un fel sau altul, i-au marcat destinul. E cea mai elegantă formă, din toate cele imaginabile, de a-ți manifesta recunoștința față de cei care, în timpuri și locuri diferite, te-au construit. În planul de adâncime, Andrei Șerban vorbește, evident, și despre sine. El e un partener plin de vervă implicat în situații ce sunt, uneori, încărcate de simboluri, iar alteori au simplitatea unor întâmplări obișnuite. Dar toate ascund un potențial semnifi cativ major. De data aceasta, el nu mai e un Prospero, postură a identității sale regizorale, ci un Ariel care survo lează cu grație un vast spațiu al memo riei — de la anii studenției la cele mai recente evenimente.

Formula portretului, adoptată de Andrei Șerban, e în aparență constrângătoare. Ea obligă la concentrare și esențializare, în detrimentul digresiunii și al narațiunii. Cu toate acestea, pagina are substanță, emanând un sentiment al urgenței generat de ideea că, în fiecare caz, e vorba de o experiență irepetabilă. Și chiar așa stau lucrurile. Fiecare portret conține o istorie și spune o poveste. Cartea cuprinde două secțiuni. În prima, mai extinsă și dospind de elemente narative, ne sunt prezentate personaje și situații care au contribuit la conturarea personalității artistului. E vorba, de regulă, de celebrități întâlnite într-un lung periplu profesional, surprinse în ipostaze relevante pentru identitatea lor. În a doua, mai succintă, ne sunt oferite medalioane ale unor actori care au dispărut în ultimii ani.

Prima parte a cărții e o întrețesere de amintiri și experiențe care vorbesc despre universul străbătut de regizor în bogata lui activitate, desfășurată pe meridianele și paralelele globului. Contrapunctic, există trei capitole care trădează regula jocului, nefiind vorba decât indirect de evocări ale unor personalități. Ele sunt exegeze la capătul cărora înțelegem mai bine familia de spirite în care se plasează autorul. E vorba de o subtilă analiză a filozofiei creatoare a lui Andrei Tarkovski, într-un caz, și de evocarea ordaliilor prin care trece un artist hiperdotat precum Kirill Serebrennikov, în celălalt. În ambele, Andrei Șerban se dovedește și un interpret pătrunzător, într-un dozaj fin de pasiune creatoare și portretistică spirituală. În aceeași categorie intră și eseul-confesiune dedicat filozofului mistic rus, G.I. Gurdjieff. Frecventarea cărților acestuia l-a așezat pe un drum nou, a cărui esență o identificăm în câteva rânduri pasionante, care descriu eliberarea la care l-au condus exercițiile „axate pe ființa umană“. În fapt, ele reprezintă o veritabilă profesiune de credință:

Contactul cu această învățătură mi-a schimbat atitudinea pe care o am când lucrez în teatru. M-am eliberat de teamă în fața necunoscutului. Am învățat să-l accept, să mă apropii de el, într-un fel să-l îmbrățișez. Atunci când sunt cu actorii, nu-mi mai e frică să admit că nu știu. Înainte mă simțeam obligat să am toate răspunsurile, să găsesc soluții, să rezolv probleme. Era pur și simplu vanitatea care îmi dicta cum să-mi afirm personalitatea ca să fiu apreciat, respectat. Faptul că acum lucrez mai puțin grăbit și mai calm nu se datorează vârstei, ci unei nevoi de a plonja mai încet, dar adânc în necunoscut. Să accept că nu știu nu trebuie să mă sperie, nici să mă deprime, dimpotrivă. A nu ști nu e un cerc închis, ci o spirală deschisă. Nu e cazul să cădem (nici eu, nici alții) în iluzia naivă că putem schimba lumea, dar, cum spune Brook, tocmai de aceea e nevoie să căutăm împreună să ameliorăm treptat calitatea… acest cuvânt misterios, ceva ce nu putem defini. Deși nu știm, și e foarte probabil că nu vom ști vreodată, e provocarea pe care o avem față de viața însăși.“

Astfel de pasaje meditativ-concluzive apar adeseori pe parcursul cărții. Ele fac parte dintr-un ritual de creație din care s-au născut majoritatea portretelor. Numitorul lor comun e căldura, inteligența și recunoștința. E vorba de imagini solare, de experiențe magice și de întâlniri providențiale. În acest sens, Niciodată singur e și o carte a „întâlnirilor admirabile“, cum ar fi spus Anton Dumitriu. Scenele înfățișate sunt parte dintr-o inițiere întinsă pe mai multe decenii, reflectată în felul în care scrie despre colegi și prieteni deveniți, într-un ceas recapitulativ, personaje într-un discurs îndrăgostit (după expresia lui Roland Barthes): admirația, fair-play-ul și bucuria împărtășirii unor valori alcătuiesc o partitură jubilatorie.

Rând pe rând, prin fața ochilor ne trec situații și eroi ce aparțin nu doar istoriei artei, ci și mitologiei personale a autorului. Evocarea profesorilor din facultate, Sanda Manu și Radu Penciulescu, întâlnirea providențială cu Ellen Stewart, fondatoarea celebrului teatru new-yorkez La MaMa, eveniment care i-a schimbat destinul, facilitân du-i o carieră internațională la vârf, aceea cu Peter Brook, maestrul care l-a învățat arta interogațiilor („De ce are pentru Brook o sonoritate dătătoare de speranță, pentru că — deși e incomod — niciun răspuns nu e definitiv, ci e menit să provoace noi întrebări. El știe, poate mai mult ca oricine, că teatrul e arta prezentului“), până la maeștrii români Liviu Ciulei și Lucian Pintilie ori la colegii de generația Aureliu Manea, Ulla și Niky Wolcz, prietenul de o viață George Banu ori cei din anii târzii, Gellu Naum și soția sa, Lygia, ori celebrități precum Meryl Streep, Philip Glass, Placido Domingo ori Roberto Alagna alcătuiesc scheletul unei construcții izvorâte din neliniștea, speranța și triumful creației.

În fiecare din cazuri, portretul e dublu: evocarea celor menționați (dar și a galeriei de mari actori români dispăruți, de la Emil Botta, Leopoldina Bălănuță ori George Constantin la Ovidiu Iuliu Moldovan, Alexandru Darie sau Ion Caramitru) e întotdeauna însoțită de un autoportret indirect. Andrei Șerban vede în fiecare din cei invocați un potențial alter-ego, o variantă a propriei identități. Bucuria de a vorbi despre ei echivalează cu retrăirea unor momente magice, pe care condeiul abil al autorului le transpune cu eleganța jucăușă a unui înțelept în care l’enfant terrible nu adoarme nicio clipă. E posibil ca, în multe cazuri, să fie vorba de un simplu efect retoric — în fond, Andrei Șerban e o personalitate puternică, asertivă, care nu ezită să-și facă auzit glasul. Dar, în sotto-voce, în vibrația amintirii simți bucuria împărtășirii unui destin comun, aflat sub semnul artei, al credinței și al cunoașterii.

Ca și O biografie, noua carte a lui Andrei Șerban e scrisă într-un stil direct, al sincerității și al riscurilor asumate. În ciuda simplității — sau poate tocmai datorită ei —, paginile sunt încărcate de nostalgie și de o discretă poezie melancolică. Niciodată singur e o profesiune de credință, un manual de frumos și o ardentă (revin la acest adjectiv) afirmare a credinței în posibilitatea și șansa cunoașterii, în înțelepciune și în bunătatea salvatoare a lumii.