De unică folosință

Expresia de mai sus a fost inventată de vremurile moderne. Cu vreo 50-60 de ani în urmă se mai vorbea de articole necesare omului care să dureze o viață. Sigur, o viață, atunci, nu era atât de lungă cât a ajuns să fie – uneori – în vremurile noastre. Pe-atunci îți cumpărai o pereche de pantofi care să țină cel puțin zece ani. Asta, sigur, în lumea noastră, a celor care nu ne ghidam după modă. Nu știu dacă moda e cea care a schimbat lucrurile sau pur și simplu faptul că trebuie să trăiască mai multă lume de pe urma unui produs de absolută necesitate. Ori, poate, faptul că nimeni nu se mai gândește pe termen lung, clipa fiind acum stăpână pe toți și pe toate.

Cândva, artiștii își lucrau operele, cu grijă, pentru eternitate. În orice caz, te gândeai, ca artist, ce-or să zică urmașii tăi despre ce ai scris/pictat/compus tu. Grijă care pare a fi dispărut, artistul putându-și permite înregistrarea în operă a vreunei reacții de moment, a unui joc gratuit de vorbe, a unor sunete care se vor stinge foarte repede. Singurul interes al lui este să impresioneze o clipă, mă rog, o clipă de câteva săptămâni, pe contemporanii săi în viață, după care… potopul. Veșnicia a rămas un cuvânt de altădată, tot mai cufundat în trecut.

Acum câteva zeci de ani, încă, atunci când mureai, familia îți căuta un „loc de veci“, iar prin cimitirele mari, din capitalele europene și chiar de dincolo de Europa, mai persistă „locuri de veci“ ale unor oameni care au avut norocul (dacă ăsta e un noroc) să trăiască și să moară într-o altă lume. Iar mai pe-aici, pe la noi, prin Bellu, mai vezi și azi numele mari ale unui trecut, zice-se, glorios, al nostru. Eminescu și Caragiale mai au, încă, „locuri de veci“. În fine, cât va mai ține vecia. Și azi se mai spune, dar e în virtutea inerției, „loc de veci“ la cimitir. Acum, însă, vecia ține, la cimitir, șapte ani. Se mai poate prelungi, dar numai dacă familia nu se stinge și mai e cineva care să se ocupe de plata taxelor.

În prezent, totul e de unică folosință, și de rapidă aruncare la gunoi. Expresia asta a cucerit tot mai mult spațiu în viața oamenilor, ba chiar și-n mințile lor/noastre. Mai întâi a fost vorba de niște obiecte oarecare de plastic, pe urmă unica folosință s-a extins și peste zona care nu e considerată așa. Oricum, arta de unică folosință proliferează de zor, încântând inimile și mințile generațiilor. Acum, avem o „artă stradală“, uneori constând doar în niște pete aplicate pe ziduri, unele chiar semnificând câte ceva, dar nu pentru mult timp, căci nici pereții nu mai sunt veșnici. Iar alte arte se adresează strict generației contemporane, indiferente la cele care ar mai putea urma.

Cândva se vorbea despre sculpturile în nisip, inventate de japonezi. Venea valul (apa) și le lua, ca-n cântecelul despre podul de piatră… Azi, conștiința perisabilității s-a înfipt tot mai adânc în mințile noastre. Urmarea: lucrări, opere tot mai puțin interesate de durată. Și, deci, de semnificații accesibile mai multor generații.

Unica folosință este, poate, de asemenea, efectul democrației, care pare a spune mereu „altul la rând, altul la rând“, așa, ca să treacă toți sau cât mai mulți pe-acolo. Așa cum, pe vremea încremenirii în regimul comunist, se spunea pe la cozi: „dați numai câte un kilogram ca să ajungă la toată lumea“… Generațiile care au trăit în socialismul biruitor atâția ani – prea mulți – în România, s-au obișnuit cu nemișcarea care domnea atunci. Te nășteai cu fața la alimentara din colț și, dacă nu te mutai din orașul ăla, cu ea sub nas și mureai. Or, acum, viteza spulberă orice întreprindere, inclusiv, cum spuneam mai sus, pe cea artistică.

Ne grăbim, ne grăbim, către prăpastia încă nevăzută, ca-n celebra parabolă a orbilor. Cu toate că nu suntem orbi, ba chiar ni se pare că vedem din ce în ce mai bine și că știm din ce în ce mai multe despre lume, dar, pe de altă parte, pe măsură ce știm atât de multe lucruri, abia dacă începem să înțelegem că, de fapt, nu știm nimic. Și atunci aruncăm la coșul de gunoi – al istoriei, cum se spune – ceea ce știm azi, încercând ceea ce apare mâine, exact cum facem cu ciorapii care se rup după o primă folosire, ca să mai vândă și mâine producătorul o pereche.

Și uite-așa trăim de pe-o zi pe alta, părându-ni-se că suntem „în cea mai bună dintre lumile posibile“. Și, de fapt, chiar acolo și suntem, căci noi alta n-o să prea avem. Oare viața asta, fără speranța celei de după, o fi chiar de unică folosință?