În 1969, cînd debutează editorial Vasile Igna (Arme albe, Editura pentru Literatură), Clujul era primenit deja cu o nouă promoție de poeți ce făcea senzație nu doar aici, ci și la București, acolo unde se certificau literar valorile: Ion Alexandru, Ana Blandiana, Gheorghe Pituț, Angela Marinescu, Ion Pop, Nicolae Prelipceanu. Era o avangardă ce prevestea prima promoție echinoxistă de poeți, prozatori, eseiști, critici literari: Adrian Popescu, Ion Mircea, Eugen Uricaru, Marian Papahagi, Petru Poantă, Dinu Flămând. Așa că plasîndu-l în peisaj, Vasile Igna era și el o punte lirică între cele două formațiuni – altfel apropiate biologic –, articulate literar. El nu putea, în primele sale poeme – avem sub ochi masiva sa antologie de autor, 600 de pagini! (Cartea din vis, 1969-2019, Editura „Școala Ardeleană“, 2020), să nu capteze ceva-ceva din sunetul poeților încă, și ei, tineri care îl precedau: un neomodernism blînd, recuperat după două decenii de incriminare a lui, asezonat cu reminiscențe de versificație clasică, inevitabile, pentru care, în plus, Vasile Igna avea și o ureche bună, un apetit nu o dată nesățios. La fel avea și pentru poemul descriptiv, pentru o specie, totuși nouă, de pastel interiorizat.
Deși impresionanta sa antologie are un titlu ușor romantic, Cartea din vis, ea nu e propriu-zis una singură, o carte legată dintruna, da capo al fine, ci treisprezece cărți distincte, purtînd vizibil în ele pecetea momentului, și biologic, și cultural în evoluția poetului. Ceea ce le leagă însă este efortul mereu înnoit, de la o carte la alta, al lui Vasile Igna de a armoniza sensibilitatea lui senzorială vizibilă la exterior, la natură, cu motive, obsesii, simboluri, cel mai adesea, culturale înalte, ușor de recunoscut; odată cu trecerea anilor, mai ales religioase. Deja din cartea a doua a antologiei, Fum și ninsoare, poezia lui se tulbură puțin, seninătatea de la debut lasă locul neliniștii metafizice, facilitează viziuni: „Și mă veți întreba:/ dar unde-i trandafirul carnivor/ și cărei metafizici se supune“ (Sincopă, p. 27). Poetul trăiește în Provincia culturală care, firește, e o metaforă, o zonă a limitei, neliniștii și reflecției: „Ascultă mierla lepădând/ învelișurile cântecului/ ca pe un coș de semințe!“ (Ca un vers enigmatic, p. 47).
Și, totuși, paradoxal, versurile lui Vasile Igna nu sînt chiar confesive, ele nu chestionează „eul“ în probleme esențiale de viață și de moarte, ci rețin scenografia existenței în care datul natural este întotdeauna articulat de semnul cultural ce-l relevează. Vasile Igna e un magister al balansului poeziei, mereu cîștigat și pierdut: între un natural provocator, de cele mai multe ori cu atribute admirative, și referința culturală care somează spiritul la trezie, la luciditate. Îl pune în gardă. O undă melancolică încheie, nu o dată, pastelul lumii ca priveliște în care poetul se simte străin, dacă nu exilat: „Frumoasă tristețe, ochii tăi sunt violeți/ Grădina e oarbă, cineva toarnă ceară-n/ urechile zilelor!“ (Grădina oarbă, p. 117).
Nu puține poeme apelează la tehnica încărcării semnificative, la figurat, cu majusculă, a cuvîntului-cheie din poem, copleșit simbolic: „Doamna Neagră“, „Racul negru“, „Împielițatul“, „Râul de-a-ndoaselea“, „Mijlocitoarea“, „Grădina oarbă“: „Am intrat în canalele nopții și-n-am/ găsit decît vântul, sunete aspre, încărcate/ de un sânge artificial, un vârtej/ ce împingea apele întunericului să facă/ valuri/ cercuri concentrice în mijlocul/ cărora aștepta Doamna Neagră (…) Mă mișc, încă mai pot uita, dar îndoiala/ nu mai ajută la nimic./ Îngheață visul./ Moartea face pui.“ (Am intrat, p. 287). Alte poeme sînt adevărate litanii unde versul e limpezit în cadențe și rime ca în rugăciune: 19 cântece pentru înșelat timpul (pp. 340-354) ar putea fi citat, în acest sens, în întregime: „Îndatorat uitării, plutind printre fantasme/ școlar întârziat, cu ochi-n carte/ fugar printre eroii din prăfuite basme/ și prăvălit din naștere în moarte//mă clatin, drept să stărui, și drept, astfel, rămân/ (cât vremea-mi lasă vreme și-îngăduie să stau)/ Stin gher ca robul tânăr rămas fără stăpân/ petrec cu sclavii ziua și nopțile le sorb/ ca pe licoarea rece din vas ciobit și orb.“ (XV, p. 350).
Temperament retractil, discret, reactiv poetul are în fața oricărei provocări un disconfort radical: „Ca să nu păcătuiesc, am tăcut, ca să/ nu rătăcesc, m-am țintuit locului./ Tot ce am ars reînvie, iar mugurii/ noi se prefac în cenușă.“ (Ca să nu…, p. 231).
În multe poeme retorica lui Vasile Igna e într-atît de fină încît devine un scop în sine, iar el un virtuoz, sau prizonier al ei înseși. De aici numeroasele lui piese muzicale, eufonice prin versificație, rimă și ritm, firește epatînd candoare și ingeniozitate.
Vasile Igna este un poet care nu numai că nu-și disimulează cultura, ci o scoate în față. El iese cu ea de mînă, la vedere, într-o lume ce, acum, o culpabilizează prin contracultură. El nu este doar un poet care scrie, aș zice, cu meșteșug cultural, ci și un om gentil și delicat, o specie, să recunoaștem, tot mai rară.