Câteodată, comentatorului îi surâde șansa: dacă în urmă cu două săptămâni recenzam cartea lui Compagnon, în care marele critic face elogiul gândirii libere, asocia tive, al „vagabondajului“, iată că am dovada că, atunci când inteligența se întâlnește cu talentul, acest „vagabondaj“ ce pare capricios dar este în fapt atent controlat duce la reușite admirabile: e vorba de prima carte pe care Corina Ciocârlie o publică în Franța, Europe zigzag, cu subtitlul Mic atlas de locuri romanești, la Editura Signes et balises. Autoarea alcătuiește o „hartă subiectivă“ ale cărei repere sunt tot atâtea „centre de gravitație ale arhitecturii narative“. Călătoria începe în portul Pireu și se încheie la doi pași de acolo, în Itaca, numai că, în loc să o ia de-a dreptul, autoarea face lungi și nu o dată neașteptate ocoluri, ajungând de la Rășinari la Copenhaga prin Praga și Berlin, permițându-și popasuri repetate la Paris și la Londra, trăgând o fugă (ba chiar două) la Lisabona, întârziind în Italia, savurând insolitul unor spații, precum Trieste ori Balcic, receptive la culturi diverse. Fiecare loc este asociat unui scriitor (uneori avem a face chiar cu doi sau trei scriitori), e reprodus un scurt fragment dintr-o operă a respectivului scriitor, fragment ce propune o „cheie“ simbolică a acelui loc, comentariul autoarei prelungește și nuanțează textul, se adaugă fotografii (în alb-negru) realizate, în cea mai mare parte, tot de Corina Ciocârlie. Formula implică rigoare dar, în același timp, dă o reconfortantă senzație de prospețime și de dezinvoltură.
Intrăm, așadar, în Roma și ne oprim în fața Panteonului împreună cu Stendhal. La Praga, ghid în cimitirul evreiesc ne este Umberto Eco. Despre Trieste ne vorbesc Italo Svevo și Claudio Magris. În Balcic, „concentrat al Balcanilor“, mergem pe urmele lui Paul Morand. Eroul din Bel-Ami, romanul lui Maupassant, este inseparabil de biserica pariziană Madeleine. Bătăile de inimă și respirația Londrei sunt perceptibile în Mrs Dalloway al Virginiei Woolf. Lisabona înseamnă, firește, Pessoa dar și Antonio Tabucchi. Din Rășinarii lui Cioran ajungem, ca într-un număr de magie, în mansarda din rue de l’Odéon. Alături e Jardin du Luxembourg unde și-au dat întâlnire Faulkner, Kundera și Echenoz. Londra înseamnă și amenințătoarele proiecții fantasmatice ale lui Orwell și J.G.Ballard. Bruxelles e orașul iubirilor clandestine, Verlaine-Rimbaud, Auden-Isherwood. Itaca, în fine, punct terminus într-o călătorie al cărei traseu sinuos se suprapune, parcă, rătăcirilor lui Ulise. Punct terminus înșelător însă pentru că, ne avertizează autoarea, „toate mijloacele sunt bune pentru a prelungi aventura“.
Din real se trece, pe nesimțite și firesc, către lumea ficțiunii. Pentru Eco romanul e asemenea unui loc de veci, unde fantomele personajelor rătăcesc printre pietrele tombale așteptând ca, grație curiozității cititorului, să-și „găsească o a doua șansă pe pământ“. Cutare casă veche din București oferă naratorului dintr-un text al lui Mircea Eliade „șansa nesperată de a părăsi timpul istoric și linear pentru a pătrunde într-un spațiu-timp mitic și circular“. Comentariul despre Maupassant include o extraordinară digresiune (nu degeaba biserica se numește Madeleine !) în legătură cu o peliculă din 1904, redescoperită recent și în care poate fi văzut …Marcel Proust participând la ceremonia unui mariaj ce unește două familii aristocratice. La Paris, Corina Ciocârlie merge pe rue de l’Assomption, la numărul 18, acolo unde a locuit la un moment dat Georges Perec: o întâmpină o fațadă Art Deco ieșită din comun (fotografia stă mărturie), cu un Bacchus sculptat în piatră și „eructând un jet compact de frunze minerale“ (asemănarea dintre acest Bacchus și imaginea scriitorului la maturitate este izbitoare și, foarte probabil, deloc fortuită). În Berlin Alexanderplatz al lui Alfred Döblin, romanul, ca și orașul, „e alcătuit din mai multe straturi suprapuse“: „a locui într-un mare oraș înseamnă să acorzi o atenție mereu reînnoită pluralității perspectivelor și arterelor care se amestecă, indisociabile de zumzetul timpului“. În Cartea râsului și a uitării, Kundera amintește scena discursului pe care Gottwald îl ține din balconul, palatului Kinský, în timpul loviturii de stat comuniste: e iarnă, e frig, și unul din tovarășii de luptă, Clementis, își scoate căciula și i-o dă oratorului. Câțiva ani mai târziu, Clementis este spânzurat pentru trădare, dispare din fotografia cu balconul, dar Gottwald rămâne cu căciula (lui Clementis) pe cap: scenă în cel mai înalt grad simbolică, scrie Corina Ciocârlie, pentru „transferul metonimic pe care îl operează ficțiunea în câmpul realului. În definitiv, romancierul și secția de propagandă își permit cam aceleași libertăți în raport cu adevărul istoric al faptelor povestite: deplasează realul cu câțiva centimetri, retușează abil contururile, fac să apară un personaj pentru ca apoi să-l oblige să dispară din peisaj, din «glumă» sau pentru a se conforma capriciilor revizionismului“. De mare efect sunt și considerațiile ce descriu mecanismul prin care Parisul lui Patrick Modiano devine „oniric și atemporal“, cu trimiterea la celebra scenă a frescelor care dispar sub ochii noștri din Fellini-Roma. Nimic nu-i scapă Corinei Ciocârlie, iar această mobilitate intelectuală îi îngăduie asocieri dintre cele mai surprinzătoare: Vorbind despre Pevese, Torino și colina Superga, de unde un personaj contemplă orașul, autoarea amintește de tragedia aviatică din 4 mai 1949, când avionul ce transporta echipa de fotbal F.C.Torino s-a lovit de colină, care a devenit de atunci loc de pelerinaj. Și ca să nu se creadă că ne îndepărtăm de literatură, aflăm că articolul care, a doua zi, relata tragedia în „Corriere della Sera“ era semnat de… Dino Buzzati!
Excelând în observații de mare finețe, captivantă prin jocul de oglinzi dintre textele citate, comentarii și fotografii, dovedind (mai e oare cazul s-o spun ?) o suverană ușurință în a se mișca prin zonele cele mai variate ale literaturii și de a stabili fulgurante conexiuni, cartea Corinei Ciocârlie încântă. Cu o asemenea călăuză, e o bucurie să călătorești.