Masiva carte (782 de pagini !) a lui Lucian Vasile poartă un titlu mai curând comercial: Războiul spionilor (Ed. Corint, 2022). Subtitlul, deși oarecum mai „cuminte“: Acțiunile secrete ale exilului românesc la începutul comunismului, merge, prin cuvântul „secret“, pe aceeași linie a senzaționalismului. Or, la origine teză de doctorat, cartea este o cercetare amplă ce reconstituie încercările exilului românesc, la finele anilor 1940 și în prima jumătate a anilor 1950, de a se organiza și de a înjgheba niște structuri care să permită trimiterea de misiuni în România comunistă. Unele din aceste misiuni își propuneau, pur și simplu, culegerea de informații, altele – aducerea în Occident, pe căi întortocheate și care prezentau mari riscuri, a unor persoane, altele, în fine, erau propriu-zis misiuni de luptă (stabilirea de contacte cu grupurile de partizani, acțiuni de sabotaj etc.). Organismul care organiza și coordona toată această activitate se numea SIMRE, adică Serviciul de Informații al Militarilor Români din Exil, condus o vreme de Mihail Opran, personaj foarte interesant și, până la această carte, puțin cunoscut, iar între 1952 și 1956 de către Neagu Djuvara. SIMRE avea legături cu spionajul american și cu cel francez, primea ajutor, dar nu atât cât și-ar fi dorit românii.
Exilul românesc credea în acei ani că regimul comunist este un episod trecător, că războiul dintre URSS și americani este iminent, precum și că victoria acestora din urmă este certă. Cei care plecau în misiune dincolo de Cortina de Fier considerau așadar că nu fac decât să grăbească un proces istoric ireversibil. Existau, bineînțeles, și motivații patriotice după cum unii nu erau decât niște aventurieri. În țară se ajungea fie pe jos, prin Ungaria sau prin Iugoslavia, fie prin parașutare, avioanele care îi duceau plecând de regulă din Grecia și zburând apoi la joasă înălțime, ca să nu fie reperate. Pentru trecerea pe jos a frontierelor existau călăuze, dar unii agenți se specializau și ei, ca să zic așa, din mers. E uimitor să afli că unii treceau frontierele de mai multe ori, în ambele sensuri. Cu cei parașutați se făceau instructaje speciale mai complexe; o dată ajunși pe pământ românesc, ei trebuiau să ascundă parașutele, să recupereze materialele care fuseseră parașutate în același timp (arme, transmițătoare radio, hrană etc.) și apoi să caute persoanele cu care urmau să ia legătura. S-au întâmplat, în primii ani ai regimului comunist, și evenimente de-a dreptul spectaculoase, cum ar fi fuga cu avionul pentru a ajunge în lumea liberă. Cât despre cei parașutați, aventura lor se sfârșește, în marea majoritate a cazurilor, rău.
Nimic nu e simplu în aceste operațiuni pe care Lucian Vasile le reconstituie minuțios, atât de minuțios încât cartea este de la un punct încolo stufoasă, te încurci în personaje și te rătăcești în întâmplările povestite. Nu e simplu din start, pentru că exilul românesc este dezbinat și dacă SIMRE există e pentru că militarii aveau totuși un simț al ordinii și al organizării. Nu sunt mijloace suficiente, nici financiare, nici de altă natură. Dar obstacolul cel mai redutabil este imprevizibilitatea factorului uman. Câțiva agenți acceptă propunerile Securității și fac joc dublu, reușindu-le de minune operația de intoxicare. Contactele pe care le stabilesc agenții nu sunt nici ele toate sigure: unele persoane trădează de frică, altele din prostie, la care se adaugă delatorii de vocație. Aparatura adesea ori se pierde, ori se strică, încât comunicarea între agenți și „bază“ ajunge să fie problematică. Alte metode folosite – scrisul cu cerneală simpatică, spre exemplu – apar ca ridicole față de mijloacele de care dispune Securitatea. În fapt, lupta e inegală. Nici agenții trimiși de Opran și de Djuvara, nici legionarii parașutați și care vin pe altă filieră, nu reușesc să evite trădările, capcanele, capturarea.
Cartea propune o serie întreagă de portrete remarcabile, mai ales că autorul rezumă mai toate biografiile: generalul Dumitru Petrescu, Mihail Opran, Mircea Pătru, Gigi Șaramet, Gelu Belu, Adam Șuțer etc., apoi femeile – Constanța Magoș, Paula Ventzel, Tanda Caragea, Lya Popescu ș.a.m.d. Câteva figuri notorii au apariții fugare – Constantin Brăiloiu, Mircea Carp. Din tabăra cealaltă, a anchetatorilor și a torționarilor, îi întâlnim pe Alexandru Nicolschi, Mișu Dulgheru, Gheorghe Pintilie, Isidor Holingher, Nicolae Doicaru. Autorul a folosit documentele aflate la CNSAS, în principal interogatoriile la care au fost supuși agenții și „complicii“ lor. O altă sursă – memoriile fostului general de Securitate Neagu Cosma, o sursă puțin fiabilă însă, întrucât securistul privilegiază versiunea „eroică“ și „patriotică“.
Paginile cele mai impresionante din carte sunt, în opinia mea, cele în care ne sunt prezentate anchetele și procesele cu condamnările care au urmat. Câteva din aceste procese sunt publice, se vorbește despre ele în „Scînteia“, ele trebuie să servească drept lecție. Sentințele sunt îngrozitor de aspre, mult prea aspre față de culpa reală a celor din boxă. Iată, în procesul din iunie 1951, în „afacerea Tanțu“ (reconstituită în amănunt) trei persoane sunt condamnate la moarte – Gheorghe Șerbu, Haralambie Cârlan și Gheorghe Dumitrache, două femei – Lya Popescu și Paula Ventzel – la muncă silnică pe viață (scapă de condamnarea la moarte doar fiindcă sunt femei), la fel ca Aurel Anghelescu, alți acuzați primesc zeci de ani de temniță grea, cele mai blânde pedepse fiind doi ani de închisoare corecțională. Povestea se repetă de fiecare dată când sunt capturați componenții unui „grup“ constituit adesea întâmplător, căci intră în el rude ale agenților, oameni care, din milă sau din solidaritate, i-au ajutat s-au le-au oferit adăpost. Toți aceștia ajung și ei să fie acuzați de trădare, de complot împotriva orânduirii de stat, de omisiune de denunț, de cârdășie cu dușmanii poporului etc. O tânără de 17 ani e condamnată la pușcărie deși e însărcinată. O femeie călătorește din întâmplare în același compartiment de tren cu un spion, merge apoi cu el și petrece două nopți de dragoste, fără să realizeze cu adevărat cu cine are de-a face – a fost condamnată la șapte ani temniță grea, a trecut pe la Jilava, Mislea și Miercurea Ciuc, unde pe 15 martie 1957 s-a spânzurat în celulă.
Față cu astfel de tragedii, și sunt multe din acestea în carte, cuvintele sunt inutile.