De mai multă vreme îmi propusesem să citesc cartea lui Patrice Jean Omul supra nu me rar (L’Homme surnuméraire). Văzusem niște cronici care o recomandau cu multă căl dură, iar subiectul mi se părea pasionant. Cartea a apărut în 2017, la o editură marginală, Rue Fromentin, o editură care există grație devotamentului câtorva entuziaști. A fost reeditată acum, în format de buzunar, de către o editură cu un „pedigri“ mai cunoscut (Éditions du Rocher). Patrice Jean a publicat mai multe romane la Rue Fromentin, dar are și două cărți la Gallimard. E profesor de literatură la un liceu și mediul pe care îl cunoaște bine (universitatea, școala) l-a inspirat în mai multe rânduri.
Inclusiv în Omul supranumerar. Romanul are însă o bătaie mai lungă și o construcție ambițioasă. Voi încerca să indic pistele principale ale acțiunii, operație indispensabilă pentru a înțelege mizele cărții. Primul capitol îi introduce în scenă pe Serge Le Chenadec, pe soția lui, Claire, și pe copiii lor, Lison și Kilian, adolescenți. Serge conduce o agenție imobiliară, duce o viață fără surprize, e un „om fără însușiri“. Claire începe să se îndepărteze de el, sub influența unei prietene, Bérengère, feministă militantă, progresistă până în măduva oaselor, lup tând cu în ver șunare împotriva societății capitaliste patriarhale, a masculinității toxice și a încălzirii globale. În viața familiei Le Chena dec intră, prin hazard, un cuplu de britanici și fiica lor adolescentă, Veronika. Din relația de prietenie care se încheagă între cele două familii Serge este exclus de propria soție, tot mai agresivă și mai influențată de exaltata Bérengère. Claire și copiii merg (fără Serge) în vizită la britanici, Veronika vine apoi să petreacă un scurt sejur în Franța și e găzduită la familia Le Chenadec. Într-o zi Serge se duce la baie, Veronika nu încuiase ușa, iar el o surprinde cu sânii goi, în timp ce se îmbrăca. Fiecare se scuză și se trece, cu naturalețe, peste această întâmplare fără semnificație deosebită. Dar nu la fel reacționează Claire când află de incident: politizată și intoxicată ideologic, ea vede în soțul ei o încarnare a dominației masculine, o ipostază dezgustătoare a prădătorilor sexuali. Claire a trecut de altfel la un militantism tot mai activ, participă la manifestații, la greve etc. Capitolul următor aduce o schimbare completă de registru. Protagoniștii sunt acum Clément Guillemet, șomer, și soția sa Lise, profesoară. Clément, naratorul, e și el un om în plus, e omul care nu face nimic în ciuda unei evidente înzestrări intelectuale. Cei doi se află într-un orășel de pe malul mării, Lise e în vacanță, relația dintre ei pare armonioasă, fără fisuri. Surpriză, însă: Lise citește un roman care se intitulează Omul supranumerar de un anume Patrice Horville și al cărui protagonist se numește Serge etc. Așadar, ceea ce am citit noi până acum era ficțiune, era roman? Patrice Jean întreține, prin alternarea savantă a planurilor, această ambiguitate, pe care nici măcar deznodământul cărții sale nu o risipește. Clément și Lise cunosc, în acele zile de vacanță, mai multe personaje din mediul universitar și din mediul editorial, prilej pentru Patrice Jean să creioneze savuroase portrete și să pună în evidență locurile comune ale discursului militant. Unul dintre noii amici, profesor de literatură la Universitatea din Caen, Alexandre Corvec, îi invită să asiste la un curs al său ce are drept obiect… analiza romanului Omul supranumerar. Exegeza pe care o face Corvec e o delicioasă pastișă a limbajului criticii literare actuale, presărată cu acele atât de la modă considerații sociologice. Iau cuvântul și câțiva studenți, ale căror observații arată că îndoctrinarea a reușit pe deplin.
În celălalt plan narativ surprizele se țin lanț. Claire e tot mai implicată în cadrul asociației „Să acționăm împreună“, se îndrăgostește de un profesor universitar britanic, are cu el o aventură pe care o ia foarte în serios. Mărturisește totul lui Serge, acesta e răvășit, își caută consolarea (el, in cultul!) în literatură, citește pe Pascal și pe Dostoievski, pleacă la părinți, la Mayenne, ca să uite de necazuri, acolo reîntâlnește o fostă colegă de școală, Chantal Beucher, ajunsă femeie de serviciu, o persoană ștearsă, umilă, și ea „supranumerară“. Mai mult dintr-un capriciu, Serge o va face amantă pasageră pe Chantal, fericită, aceasta, că a reușit să atragă atenția unui bărbat. Claire e părăsită de bri tanicul ei, se întoarce la Serge, dar, mereu nesatisfăcută, îl înșeală când are ocazia. Dacă aici urmărim era roamtraseul unor personaje frustrate, bovarice, dincolo, în lumea lui Clément, se întâmplă lucruri extrem de interesante.
Clément ajunge să-l cunoască pe edi torul Gilbert Lan glois care îi propune să co la boreze la o colecție de tot mai mare succes intitulată „Literatură umanistă“. Prin cipiul colecției e simplu: se iau opere literare clasice, se identifică pasajele, capitolele, rândurile care sunt ne con forme ideologic, adică ex primând o gândire reacționară sau promo vând idei șocante, de natură să trezească instinctele josnice ale oamenilor. Toate acele pasaje, capitole etc. sunt înlăturate, iar rolul lui Clément este să redacteze texte scurte care să „umple“ golul lăsat de pasajul eliminat și să asigure totuși coerența narațiunii. Act de cenzură? Nici vorbă, susține sus și tare Langlois: editura oferea doar o alternativă, cine dorea să citească textul respectiv în integralitatea lui o putea face grație versiunii complete tipărite de alte edituri. Scopul urmărit de Langlois era pur umanist: eliminarea pasajelor care își băteau joc de progres, de idealurile nobile ale omenirii sau care eșuau în mizantropie și pesimism. Erau „vânate“ orice aluzii potențial rasiste, islamofobe, misogine etc. Responsabilii colecției folosesc un verb specific pentru descrierea activității lor: a celina, trimitere, evident, la Céline și la una din marile reușite ale editurii, rescrierea romanului Călătorie la capătul nopții, redus, de la 600 de pagini la o plachetă de 20 de pagini, ireproșabilă din punct de vedere ideologic. Succesul colecției este uriaș, alte edituri lansează colecții similare, numite „Litere egalitare“, „Romanțuri fără rasism“, „Stânga literară“ sau – o colecție pentru copii – „Bebe, Sade, Mami“. Principiul începe să fie aplicat romanelor contemporane, încât îi vine curând rândul și romanului lui Horville Omul supranumerar.
Pentru a menține treaz interesul eventualilor cititori, nu voi dezvălui nici ce se întâmplă mai departe și nici deznodământul romanului lui Patrice Jean, un roman plin de inventivitate, de umor, un roman – vai ! – profetic.