Dacă o raportăm la monumen tala Istorie mondială a comunis mului, proaspăt apă ruta carte a lui Thierry Wolton, Întoarce rea vremurilor barbare (Ed. Grasset), poate fi considerată o (scurtă) istorie a post comunismului. În centrul cărții stau Rusia și China, dar nu sunt uitate țările Europei răsăritene, după cum sunt puse în evidență și consecințele pe plan global ale deciziilor luate la Moscova, Beijing și Washington. Regăsim în acest volum calitățile scrisului lui Wolton: claritate, rigoare, capacitate de sinteză. Istoricul spune multe adevăruri incomode, nu numai că nu-i cruță pe occidentali, dar insistă asupra răspunderii pe care aceștia o poartă în ofensiva pe care au dus-o, în toți acești ani, regimurile dictatoriale. Vedem asta încă în primul capitol al cărții, care reconstituie anii Gorbaciov. Occidentul nu a încurajat eliberarea țărilor din „lagărul socialist“, dimpotrivă, a privit cu suspiciune acest proces, mai ales în ce privește perspectiva unifi cării celor două Germanii. Gorbaciov a generat un adevărat cult, s-a bucurat de o reputație nemeritată de reformator; în realitate, reformele sale au fost anemice, a mizat pe ajutorul Occidentului care a venit dar nu a mai putut salva Uniunea Sovietică de la dezastru. Țările din Europa de Est și-au cucerit singure libertatea, grație presiunii populare și, în unele cazuri, și societății civile. Țările baltice s-au eliberat în ciuda opoziției lui Gorbaciov, care nu a ezitat să trimită trupe pentru a reprima mișcarea de independență. Liderii occidentali, în frunte cu Mitterrand (adversar înverșunat al reunificării Germaniei), ar fi vrut să adere la proiectul gorbaciovist al unei „Case comune europene“, care ar fi dus, finalmente, la desființarea NATO. Șansa noastră a fost că Statele Unite au respins categoric acest proiect.
În decembrie 1991, URSS încetează să mai existe, dar prăbușirea comunismului nu a fost urmată de un proces similar cu cel de la Nürnberg. O „amnezie mon dială“ a afectat atât tranziția către democrație a fostelor state socialiste, cât și percepția comunismului în lume, socotit – în ciuda numărului uriaș de victime – mai puțin reprobabil decât nazismul și decât fascismul. În Rusia, Elțîn a încercat o terapie de șoc, dar puterea a fost preluată curând de către mafie și de către oligarhi. E „capitalismul roșu“ de care profită moștenitorii sistemului comunist ce acaparează, în absența statului de drept, proprietatea privată. Cifrele pe care le menționează autorul sunt edificatoare: în 1994, 40.000 de întreprinderi, 550 de bănci, 4.000 de societăți anonime, 2.000 de centre industriale sunt controlate de mafie. Atunci ia naștere casta oligarhilor, pe care Putin va reuși să-i „domesticească“ (folosind metode radicale, precum asasinatul) și să-i facă părtași la planurile sale. Elțîn întărește puterea poliției politice, deși trebuie spus că principalul (dacă nu singurul) aspect pozitiv al mandatului său a fost că rușii au beneficiat de o libertate a informației fără egal în întreaga lor istorie. Occidentul a apreciat, din nou, greșit ceea ce se întâmplă la Moscova. S-a interesat doar de implicațiile economice, fără să dea atenție factorilor politici și fără să facă presiuni pentru ca regimul de la Kremlin să opereze o reală tranziție democratică.
Venirea lui Putin la putere este văzută ca apariția salvatoare a unui bărbat de stat care va aduce Rusiei stabilitate (cuvânt magic!) și gloria de altădată. Una din primele măsuri ale lui Putin este de a restabili Ziua cekistului, adică ziua glorificării poliției politice. Noul om forte de la Kremlin profită totodată de războ iul din Cecenia, conflict colonial, cum îl caracterizează Wolton, după cum și invadarea Ucrainei va fi un conflict de aceeași natură. Putin instaurează un regim militaro-polițienesc, acordând bugete enorme Servi ciilor Secrete și „structurilor de forță“. Populația rămâne mai degrabă pasivă, iar explicația pe care o dă autorul merită reținută: „Educată vreme de generații în ideea că rezistența față de autoritatea statului este extrem de periculoasă, obișnuită să considere arbitra riul puterii drept o catastrofă naturală, societatea rusă, în cea mai mare parte a ei, nici măcar nu se gândește să protesteze.“ Occidentul e mulțumit că în Rusia e liniște, iar Putin e văzut drept un interlocutor valabil, George W. Bush îl „privește în ochi“ și se declară satisfăcut, adăugând că e șansa Rusiei să aibă un conducător decis să „modernizeze“ țara.
Ce face Putin știm, dar nu e inutil să ne reamintim: dă legi care condamnă „extremismul“ (= orice formă de opozi ție), impune conceptul de „democra ție suverană“ (versiune nouă a „cen tralismului democratic“ comunist), îl reabilitează – și îl ia drept model – pe Stalin, vituperează împotriva democrației occidentale „decadente“, rescrie istoria (ocuparea țărilor Europei răsăritene după Al Doilea Război Mondial apare ca o victorie grație căreia a fost dejucat un complot occidental!), pretinde că Rusia este asediată din toate părțile, invadează Georgia și apoi Ucraina, îi ucide pe opozanți etc. Occidentul s-a dezmeticit greu: n-a reacționat în cazul Georgiei, a protestat anemic când Rusia a ocupat Crimeea și abia în 2022 s-a trezit, atunci când Putin s-a lansat în războiul total împotriva Ucrainei. Până atunci, capita lele occidentale, în frunte cu Berlinul, erau preocupate să asigure – cât mai ieftin, dacă se poate – aproviziona rea cu petrol și gaz rusesc.
Capitolul consacrat Chinei este, cred, contribuția cea mai originală și mai percutantă din carte. Deng Xiaoping, amintește Wolton, a reușit acolo unde a eșuat Gorbaciov: a salvat sistemul grație ajutorului dat de țările capitaliste. Reușita economică a Chinei e rezultatul mai multor factori – investițiile străine, furtul de tehnologie, susținerea masivă din partea statului, ceea ce e incompatibil cu o piață liberă etc. În fapt, China nu respectă regulile capitalismului, iar Occidentul închide ochii, întrucât nu vrea să piardă o piață de desfacere uriașă. China rămâne un stat comunist ce mizează pe naționalism și pe o politică de expansiune. Drepturile omului practic nu există, anti-occidentalismul e foarte prezent. Alianța dintre China și Rusia este o foarte gravă amenințare pentru lumea liberă, din 2013 încoace Putin și Xi Jinping s-au întâlnit de vreo cincizeci de ori. Cele două țări își găsesc aliați și sprijinitori în alte dictaturi de pe glob (aproxomativ 55% din populația mondială tră iește astăzi sub jugul unei dictaturi!). Proiectul, îmbrăți șat și de China, și de Rusia, al unei „noi ordini mon diale“ este în zilele noastre cea mai gravă amenințare.
Trăim, conchide Wolton, un alt „război de o sută de ani“. Început în 2014, el cunoaște, prin invadarea Ucrainei, unul din momentele cele mai dramatice și mai periculoase, alături de expansiunea islamului radical. Ieșirea din această criză majoră este incertă.