Borges și cele o mie și una de nopți

Pe de o parte erudită și bogată în
simboluri, pe de alta, vrăjind prin
înlănțuirea real-fantastic, narațiune,
vers și eseu, proza scurtă a lui Borges
continuă să apară la Polirom (să-i
numim printre constanții traducători
pe reputații Andrei Ionescu, Tudora Șandru-
Mehedinți, Cristina Hăulică, Irina Dogaru… ),
acum prin două noi volume, Ficțiuni și Istoria
eternității.Evaristo Carriego (aceasta din urmă,
socotită cea mai argentiniană scriere borgesiană,
oferă amatorilor de poezie admirabilele transpuneri
ale lui Andrei Ionescu).
Istoria eternității („Viața e prea săracă pentru
a nu fi eternă“) revede sistematic opera anticilor,
medievalilor, modernilor pe această temă, întărind
convingerea autorului că niciuna din diferitele
eternități închipuite, de la Platon, Plotin, Irineu,
la nominalism și filozofia secolului al nouăsprezecelea,
nu e doar o adunare a trecutului, prezentului,
viitorului, ci magica lor simultaneitate. În universul
plotinian, unde „toți se află în toate părțile și totul
este tot“, materia ireală primește formele universale
cum le-ar primi o oglindă; apoi, viziunea teologilor
creștini confirmă „intuiția simultană a tuturor
fracțiunilor timpului“. Borges pomenește și felul
cum ilustrează tradițiile islamice ideea că timpul
oamenilor nu poate fi măsurat cu al lui Dumnezeu:
prin mi rāğ, visul călătoriei Profetului, care ar fi
străbătut cele șapte ceruri pe „strălucitoarea iapă
al-Burak“, stând de vorbă cu patriarhii, îngerii și
Dumnezeu, iar la întoarcere a găsit urciorul lovit
în graba plecării tot plin: „Profetul l-a ridicat și
a văzut că nu se pierduse nicio picătură.“
M-a interesat în mod deosebit recursul
borgesian la cele O mie și una de nopți, citate pentru
„încăpătorul timp musulman care a zămislit
cartea“. Tensiune, exotism, istorie și basm, oglinzi
mișcătoare, împletire a motivelor, ferestre
deschizându-se una în alta. Azi, asemenea scriitură
ar putea fi numită „postmodernă“, dar în Orientul
medieval persano-arab citarea permanentă și
revenirea la texte celebre era sine qua non, fiindcă
aducea ascultătorilor bucuria recunoașterii.
Un capitol mai amplu abordează problema
traducerii Nopților, Borges fiind de partea
creativității, mai ales în cazul acestor povești
oricum îmbogățite prin texte neincluse în
manuscris. „Dezordinea firească“ a Nopților face
admisibile infidelitățile. „Anticamerele se confundă
cu oglinzile, masca se află sub chipul pe care-l
ascunde, nimeni nu mai știe care e omul adevărat
și care sunt idolii lui. Și nimic din toate astea nu
are importanță; dezordinea pare firească și e
acceptată, așa cum sunt acceptate plăsmuirile
viselor.“
Primul traducător, Antoine Galland
(1646-1715) e apreciat fiindcă „stabilește
un canon, încorporând povești pe
care timpul le va face indispensabile“.
Fără să eludeze pasajele suculente,
cele douăsprezece volume ale lui
Galland sunt văzute ca „giuvaier și magie“, spre
deosebire de „eruditele obscenități“ ale unor
tălmăcitori ulteriori. Deși „cea mai prost scrisă,
cea mai mincinoasă și mai slabă“, versiunea lui
Galland „a fost cel mai bine citită“ de apuseni,
fiind adaptată la cerințele secolului al optsprezecelea.
Astfel a cunoscut numeroase retălmăciri, inclusiv
în arabă. Abia peste aproape un secol, britanicul
Edward William Lane (1801-1876), orientalist cu
studii la Cairo, avea să ofere o nouă versiune după
prima tipăritură arabă de la Bulaq, con siderată
„puritană“. Deși suprimase cu totul unele povești,
Borges l-a elogiat pentru precizia lexicală, justificarea
interpretărilor și notele, care, „dacă ar fi ordonate,
ar alcătui un volum independent“. Elaborând
asupra stadiului în care se afla pe atunci teoria
traducerii, scriitorul nu vede cu ochi răi „dezin –
fectarea“ Nopților, fiind de părere că pasajele
deocheate fuseseră incluse pentru a stârni hohotele
de râs ale ascultătorilor din popor, fără a fi tipice:
„Vechile povești de dragoste ale culegerii, cele
care istorisesc întâmplări din deșert sau din
orașele Arabiei, nu sunt obscene, cum nu este, de
altfel, niciuna din producțiile literaturii preislamice.
Sunt pătimașe și triste, iar unul dintre motivele
lor preferate este moartea din dragoste…“.
Un alt traducător al Nopților, Richard Francis
Burton (1821-1890), care a acreditat titlul Arabian
Nights, e și mai admirat de Borges, atât pentru
poliglotismul, cât și pentru viața plină de aventuri
(riscase chiar să și-o piardă, când, deghizat în
afghan, fusese în hagialâc). Deși de acord cu
observația lui Enno Littmann că Nopțile sunt „un
repertoriu de minuni“, scriitorul îl venerează pe
Sir Burton, care avea „pasiunea geografiei și a
nenumăratelor chipuri de a fi om“. Stilul acestuia
e considerat mai atemporal decât al francezului
J.Ch. Mardrus (1848-1949), „pe care îl putem data
cu precizie“ datorită unor interpolări tipice. Borges
vânează galicismele și inserțiile mardrusiene,
precum și epurările predicilor morale. „Mardrus
vrea mereu să completeze lucrarea pe care delăsătorii
arabi anonimi au neglijat-o. Adaugă pasaje artnouveau,
ori pur și simplu obscenități, ori scurte
interludii comice, trăsături circumstanțiale,
simetrii, mult orientalism vizual.“ Infidelitatea
sa „creatoare și fericită“ a stârnit, de altfel, admirația
multor literați, între care Gide.
Borges vorbește cu evident respect despre
cele patru traduceri ger mane (semnate de Gustav
Weil, Max Henning, Felix Paul Greve și mai ales
Enno Littmann). Versiunea celui dintâi este
considerată mai „plăcută“,
deoarece insertează metafore
și aprecieri apocrife preluate
din poezia arabă: deci, cu
toate abaterile, are grijă „să
mențină sau să suplinească
stilul oriental“. Tălmăcirile
lui Henning („rigidă“) și
Greve îi par palide, iar despre
a lui Littmann admite
considerațiile arabiștilor că
ar fi cea mai exactă, cu note
laconice și utile, cu versurile
traduse rimat și ritmat.
Teologul Enno Littmann
(1875-1958), membru al
Academiei din Cairo, discipolul
lui Theodor Nöldeke, se
dedicase cu acribie Nopților,
revăzând permanent cele
șase volume, până la sfârșitul
vieții. Aș preciza aici că o
viitoare ediție a textului
borgesian ar trebui corectată
și de un arabist (dacă nu
pentru corectarea tacită, măcar pentru adnotarea
unor erori).

Fascinația autorului față de Orientul
arabo-persan e vădită și în Apropierea
de Almotásim, unde e piomenită
legătura între romanul indo-persanului
Bahadur (al cărui personaj musulman
este cel inclus în titlu) și Man iq alayr,
„Limba/Limbajul păsărilor“, de misticul sufi
Farīd al-Dīn A ār, m. 1221. Borges povestește pe
larg subiectul epopeii, traduse în franceză de
Garcin de Tassy și în engleză de Edward Fitzgerald.
Presupunerea scriitorului argentinian este că
această legătură s-ar face prin identitatea căutătorului
cu cel căutat (așa cum cele treizeci de păsări se
descoperă în regele păsărilor, Simorgh). Temele
scrisului și ale cărții sunt la rândul lor o constantă
în Orientul persano-arab. Chiar în Prefață, Andrei
Ionescu subliniază că Făuritorul (tradus de Cristina
Hăulică), care dă titlul unuia dintre volumele
recent apărute, întrupează scriitorul prin excelență.
În Tlön, Uqbar, Orbis Tertius (1940), din Grădina
cu cărări ce se bifurcă, despre
ținutul fictiv Uqbar și legendele
altor lumi mitice, cartea e
un personaj central, ca și în
Biblioteca Babel (care i-a inspirat
lui Umberto Eco planul
bibliotecii mânăstirii din
Numele trandafirului), sau ca
în Cercetarea operei lui Herbert
Quain. Multe titluri din Ficțiunile
publicate acum sunt celebre
pentru această temă, precum
Loteria la Babilon, din Grădina
cu cărări ce se bifurcă, sau Funes,
omul care ține minte tot, și Forma
spadei din Artificii. Voi încheia
însă evidențiind o proză
scurtă mai puțin frecventată,
Argumentum ornithologicum,
care, la rândul ei, poate fi apropiată de Limba păsărilor,
a misticului sufi Farīd al-Dīn A ār.