Mircea Maurice Novac – Retrospektiv

Spre deosebire de mulți dintre colegii săi de
breaslă, care și-au făcut un scop din a se
livra în cât mai multe evenimente, pentru
un plus de vizibilitate, Maurice Mircea Novac
a preferat să expună rar, fiecare apariție
publică, fiind îndelung și atent premeditată.
De la „bucătăria internă“ a lucrării (calitatea pânzei, a
culorilor, a ramelor concepute în ultimii ani de un artist al
domeniului, Cornel Roșca) până la spațiul în care sunt
prezentate și tipul de panotare, totul trebuie să se alinieze
fericit, în spectacolul pe care îl regizează cu o acribie
nespecifică breslei. Este o formă de delimitare a sa în raport
cu lumea înconjurătoare, încărcată de false repere, unde
exigența față de sine și de propria creație reprezintă valori
tot mai greu de asumat. Expoziția Retrospektiv, concepută
pentru sălile generoase ale Muzeului de Artă din Iași,
adăpostit în emblematicul Palat al Culturii, este o confirmare
elocventă, în acest sens.
Conceput în discursul curatorial al Adinei Rențea,
parcursul expozițional ne propune o privire de ansamblu ce
reunește lucrări reprezentative din mai toate perioadele sale
de creație. După un debut expozițional în manieră neoexpresionistă
(Galeria Simeza, 1989), când compozițiile sale au reușit să își
găsească o bună identitate, artistul își dobândește recunoașterea
în spațiul Țărilor de Jos, la începutul anilor ’90, practicând o
pictură în tempera ce mixa neorealismul cu glasiurile picturii
flamande. Interesul său a evoluat ulterior, după trecerea în
noul mileniu, spre elaborări tot mai complexe în care conturul
material al obiectelor începe să se estompeze privilegiind
apariția unor spații cromatice tot mai largi. Forma devine
mult mai epurată, fără însă a fi anulată, începând treptat să
migreze spre o redare mult simplificată, în favoarea unor
orgolioase demonstrații de tehnică.
Aceste dezvoltări la nivel formal nu reprezintă o
schimbare propriu-zisă. Este mai curând evoluția firească
a unui traseu artistic care a debutat acum mai bine de trei
decenii într-o formulă vizuală coerentă în pofida unor aparent
diferite făgașe stilistice. Este mai ușor de reperat acum faptul
că, încă de la debut, lucrările sale au atras atenția prin
severitatea tematică a registrului, destul de restrâns de altfel,
și prin simplificarea extremă a formelor care se înscriu lapidar
în mase compacte de culoare. Gestul pictural este îndelung
cumpănit ca și cum rapiditatea execuției ar putea să
primejduiască elocvența finală a imaginii. Această egalitate
a tratării părților componente nu generează monotonie
vizuală ci, dimpotrivă, incită explorarea. O abordare premeditată
a temei, precum și repartiția complex elaborată a accentelor,
face ca lucrările să fie percepute, în mod paradoxal, ca forme
vizuale actuale, ancorate însă într-un timp greu de precizat.
Artistul dispersează treptat, dar tot mai evident de la un ciclu
la altul, argumentul figurativ, fără a lăsa însă impresia unei
rupturi sau retractări, pentru că, de fapt, motivul este reluat
și redat în transfigurări esențializate. Deși sunt păstrate
accentele epice, investigația de natură estetică își concentrează
atenția în perimetrul expresiv al imaginii. Piesele câștigă în
profunzime, iar efectul indus este acela de „pictură pură“.
Trăită ca reflexie, arta sa capătă o consistență simbolică, de
unde și impresia ieșirii din contingent. Impresie încurajată
de artist care își concepe universul dincolo de actualitate dar
nu și de timp cu toate că, cel mai recent ciclu, The Garden of
Wonders a fost generat chiar de prezentul care a reușit să ne
copleșească în ultimii doi ani. Preocuparea dominantă, și în
aceste piese, este aceea de a le investi cu o consistență ideatică
și artistică care le „atemporalizeză“.
Lucrările ultimei perioade marchează o etapă
de cercetare fertilă, unde pictorul mizează, în
continuare, pe resursele unui realism de
inspirație onirică. O senzație fluidă de visare,
induce aura de mister sau tensiunea unei
așteptări neîmplinite, stări pe care le întâlnim
de-a lungul întregii sale creații.
Privită din această perspectivă pictura sa este bine
sincronizată cu peisajul artistic contemporan al Noului
Realism, împărtășit mai puțin de colegii săi de generație și
mai mult de exponenții ultimului val. Ceea ce îl individualizează
totuși de aceștia este modul de raportare la actul de creație.
Dacă generația tânără cultivă o „secularizare“ a sentimentului
încercând programatic o obiectivare față de motiv, Mircea
Novac, dimpotrivă, caută acest tip de implicare care îi
facilitează accesul la „ trăire“ sau, mai curând, la ambiguitate
și misterul ei. Poziționarea sa în metisajul multidisciplinar
al artei contemporane românești este una de anduranță,
ea aparținând, oricât ar părea de surprinzătoare afirmația,
unei forme tacite de protest. Într-un peisaj dominat de
diverse neoavangarde el pledează pentru o artă elaborată
pe criterii estetice de gândire și de sensibilitate plastică.
Iar în acest sens, Retrospektiv ne oferă o imagine
edificatoare asupra picturii sale care confirmă amprenta
artistică a lui Mircea Maurice Novac, aceea a unui neorealist
pasionat de excesele de virtuozitate, dar nu și de cele de
gratuitate.