Adaptabilități dureroase și altele ingenioase…

Cum să privești altfel momentele
actualei stagiuni bucureștene
de concerte atunci când urgia
pandemică își dă mâna cu
un întreg complex de stângăcii
administrativ organizatorice.
Nu poți să nu realizezi, multe decurg din situația
haotică de natură politică generată. Iar urmările
în planul cultural, cel al vieții de concert, sunt
evidente.
Fapt fără precedent, Orchestra Națională
Radio, una dintre cele mai bine cotate colective
simfonice de acest fel în plan european, a fost
nevoită a-și anula o serie de concerte. Iar aceasta
nu din considerente de ordin sanitar. Ci din
motive strict organizatorice ce vizează gestiunea
defectuoasă în timp, la nivelul conducerii
Societății Române de Radiodifuziune. Recent
au fost anunțate și apoi anulate momente
importante ale actualei stagiuni. Caut și nu
găsesc printre amintirile mele, din ultima
jumătate de secol, momente similare. Au fost
anulate două concerte ce puteau deveni cu
siguranță memorabile, cele dedicate presonalității
marelui artist argentinian, instrumentist virtuoz
și compozitor, Astor Piazzolla; centenarul nașterii
sale nu mai poate fi marcat public nici măcar
on line. A fost anulat un concert realizat în
colaborare cu Institutul Polonez. „Proiectul
Electric“, concert susținut de doi minunați
muzicieni, de Matei Ioachimescu și Cristian
Lolea, a fost și acesta lăsat de-o parte; este de
sperat, doar pentru moment.
Nu a rămas, însă, în neant – aici în Studiol
de Concerte din Str. General Berthelot, în zilele
sfârșitului de octombrie – momentul aniversar
dedicat centenarului inființării Radiodifuziunii
Române. Concertul O.N.R., moment simbolic,
a fost susținut sub bagheta dirijorului Cristian
Mandeal. A fost prezentată mișcarea simfonică
Muzica pentru Radio, de Filip Lazăr, moment
care a marcat, cu nouă decenii în urmă, încercările
privind înjghebarea primului colectiv simfonic
al instituției. Increzător în destinul acestuia,
autorul dezvoltă o scriitură orchestrală virtuoză
de puternic caracter stenic; iar aceasta pe
parcursul unei mișcări simfonice de natură
neoclasică. Este de amintit, lucrarea a fost
condusă în primă audiție de însuși maestrul
Mihail Jora în calitate de șef de orchestră,
factor activ în nașterea ansamblului! Același
spirit constructiv susținut de tensiuni expresive
ample, au putut fi urmărite în definirea Simfoniei
a doua, în re major, de Beethoven, lucrare a
maturității timpurii a autorului, lucrare pe care
șeful de orchestră o gândește în mod firesc în
sensul evoluției ulterioare a simfonismului
romantic de clasică proveniență. Personal
consider că momentul de specială atracțiozitate
al serii de muzică l-a constituit realizarea
Concertului în do major, nr.21 de Mozart, cu
susținerea solistică a pianistului româno-lusitan
Constantin Sandu; dispune de o cultură stilistică
ferm stăpânită în relație cu elocvența bunei
comunicări; pe parcursul acesteia, logica
construcției frazei muzicale este susținută de
o aleasă cultură a sunetului, de o sensibilitate
ce decurge în mod firesc din natura însăși a
muzicii. Fraza muzicală are o fluență cuceritoare, jocul pianistic dispune de
acuitate, de strălucire. Este o realizare solistică pe care ai putea-o întâlni în locurile
foarte bune în care se face muzică bună în Europa.
La Filarmonica bucureșteană concertele anulate sau cele desfășurate
fără public în sală, au fost mai puține. Devenită obsesivă, „distanțarea“
în scenă a muzicienilor instrumentiști, își are urmările ei. Este drept,
numărul corzilor a putut fi redus; dar al suflătorilor în niciun caz! În
consecință, aceștia din urmă au riscat a copleși sonoritatea generală.
A contat măiestria, perseverența dirijorului în a echilibra sonoritățile.
Căci, ne aducem aminte, o veritabilă catastrofă s-a produs cu prilejul recentei
programări a Simfoniei în re minor de Beethoven. Primele trei părți au fost aproape
de nerecunoscut!
Dirijorul Christian Badea a urmărit cu bună știință acest aspect alegând
un repertoriu ce necesita o formație relativ restrânsă, anume, prioritar, repertoriul
mozartian. Simfoniile supranumite Linz și Haffner, realizarea acestora a constituit
un bun prilej privind ceea ce am putea numi drept munca de laborator, cizelarea
eficientă a sonorităților în ansamblu; aceluiași scop i-a slujit și programarea
Serenadei în do major de Ceaikovski. Am audiat cu bucurie – recunosc, pentru
prima dată în public – Dublul concert în mi minor pentru vioară, violă și orchestră de
Max Bruch; este o muzică spumos-romantică, încântătoare, dăruită nouă cu
entuziasmul unei comunicări virtuoze, de violonista Mihaela Martin, de violistul
Răzvan Popovici.
Am avut parte, de asemenea, de câteva surprize dintre cele mai importante.
Mă refer la realizarea cu totul impresionantă a suitei enesciene Impresii din copilărie,
lucrare ce și-a găsit locul firesc în suita concertelor ediției din acest an a Festivalului Sonoro, anume în concertul susținut la Ateneul Român. Violonistul
Gilles Apap și pianista Diana Ketler au definit
valorile acestei lucrări în sensul unor raporturi
de subtil rafinament timbral, aspect condiționat
de sfera de înaltă spiritualitate a acestor pagini
atât de originale în muzica primei jumătăți a
secolului trecut. Complexul valorilor intonațional
timbrale, menite a fi revelate de evoluția violonistică,
a urmat cu specială acribie indicațiile partiturii!…
greu de respectat în integralitatea lor, în muzica
enesciană.
A constituit o bucurie faptul că evenimentul
devenit tradițional, eveniment de muzică actuală
organizat de Uniunea Compozitorilor – UCMR,
a fost susținut în a XVI-a ediție a sa evocând
valorile de semnificație ale creației actuale.
Planetarium – titlul ediției din acest an, și-a propus
a explora valorile cosmosului sonor al imaginației
umane. Cu totul captivante în acest sens mi-au
apărut orientările componistice actuale ale
compozitoarei Mihaela Vosganian pe direcția
unui concept nou imaginat de domnia sa, anume
Trans-realismul arhetipal.
Pe de altă parte, recitalul duo-ului cameral
susținut de harpista Maria Bîldea, de violonistul
Sergiu Nastasa, a evidențiat valori timbrale de
mare prețiozitate muzical-poetică pe parcursul
lucrării Rezonând în viitor, datorate lui Vlad Ulpiu,
sau aducând un spectacol de autentică strălucire
virtuoză pe parcursul lucrării Requiem pentru
harpă solo, lucrare scrisă de Dan Dediu în urmă
cu peste trei decenii. Un recital de interes special
a fost cel datorat acordeonistului moldovean
Ghenadie Rotari, muzician ce dispune de un
covârșitor talent al comunicării privind explorarea
unor sonorități nebănuite ale instrumentului
său.
Așa cum era firesc, un moment comemorativ
aparte a fost dedicat regretatului compozitor
Octavian Nemescu.
Greu de explicat, nici Formațiile Muzicale
Radio și nici Filarmonica bucureșteană nu au
creat evenimente speciale dedicate personalității
maestrului Mihail Jora, creator prolific, profesorul
unor însemnate generații de muzicieni, unul
dintre factorii activi ai vieții noastre muzicale
în deceniile de mijloc ale secolului trecut. Căci
s-au împlinit recent un secol și încă trei decenii
de la nașterea maestrului și cincizeci de ani de
la trecerea sa în eternitate. Momentul nu a fost
lăsat uitării de către Uniunea Criticilor Redactorilor
și Realizatorilor Muzicali. În buna organizare
a acestui forum și cu spijinul AFCN, fond al
Ministerului Culturii, Muzeul Colecțiilor a găzduit
un concert cameral de muzică românească ce
a cuprins inclusiv creații importante ale maestrului.
Luminița Arvunescu, redactor al SRR, gazdă a
evenimentului, a însoțit un prețios mănunchi
de tineri muzicieni performeri, pe pianiștii
Raluca Știrbăț, Daniel Ciobanu, Ștefan Doniga,
pe soprana Laura Tătulescu, pe violonista Diana
Jipa. Au fost prezentate lucrări instrumentale
și lieduri ale maestrului Jora, de asemenea lucrări
ale compozitorilor Dinu Lipatti, Paul Constantinescu,
Constantin Silvestri, Gheorghe Dumitrescu,
Romeo Alexandrescu.
La Opera bucureșteană, pe de altă
parte, reorganizarea conducerii
artistice și administrative aduce
semne bune! Deși interimari,
oamenii direcției actuale s-au pus
pe treabă! A fost invitat – nu fără
peripeții de ordin administrativ – marele dirijor francez Frédéric Chaslin. Dispune
de o uriașă experiență în domeniul teatrului muzical, iar aceasta în cele mai
importante case de operă ale lumii muzicale actuale. Evident, s-a lucrat prioritar
în zona aparatului orchestral. S-a dobândit o sporită coerență. Iar aceasta deși
disponibilitățile membrilor ansamblului, uzanțele împământenite nu pot fi
schimbate de la un moment la celălalt. S-a acționat în zone muzical stilistice
distincte; mă refer la spectacolele ce țin de teatrul muzical mozartian, de opera
italiană, de opera franceză, la spectacolele Nunta lui Figaro, Aida, Faust, spectacole
ce înfățișează publicului actual puneri în scenă desuete, împrospătate stângaci,
numere de balet de viziune lipsită de imaginație; le am în vedere pe ultimele
două. Pe această direcție, conducerea actuală are de acționat intens! Aplecându-se
prioritar asupra aparatului orchestral, dirijorul oaspete a plasat în plan secundar
raporturile cu evoluția scenică. În destule momente evoluțiile vocale solistice au
fost covârșite de sonoritățile orchestrei! Soliștii ? Au evoluat în zona așteptărilor.
Este de remarcat, este de salutat intarea tânărului bas Leonard Bernad, cu rolul
Mefisto, în trupa de soliști a Operei bucureștene; și-a făcut un debut mai mult
decât promițător! …din punct de vedere scenic, din punct de vedere vocal. Are
de remediat câteva deficiențe de pronunție; …și rolul se înscrie în zona unor
reușite bine primite de publicul meloman, de publicul de specialitate.
P.S. nu pot să nu rememorez din montăriole anterioare ale operei Faust,
momentul coregrafic fulminant, „Noaptea valpurgică“, imaginat de marele
coregraf Oleg Danovski și susținut cu participarea acelor fabuloase vedete ale
timpului care au fost Irinel Liciu, Valentina Massini… O tempora!