Am ajuns, în sfârșit, cu oarecare întârzire față de momentul
inaugural, la noul spațiu dedicat dezvoltării dansului
contemporan de la noi, centrul AREAL, un spațiu destul
de larg și bine dotat, situat într-o veche casă boierească,
în miezul cultural al capitalei, în spatele Ateneului Român.
Prima întâlnire la care am participat a fost un experiment
de poezie și dans, pus în pagină de coregraful Cosmin Manolescu și poetul
Mugur Grosu. Întâlnirea celor două arte s-a petrecut adesea de-a lungul
anilor, a zecilor de ani, de la Duhovniceasca lui Arghezi, dansată de Mitiță
Dumitrescu, la recitalurile de poezie și dans din anii ’70, din Miniaturi lirice
și coregrafice, în care versuri de Labiș, Blaga, Philippide sau Nichita Stănesccu
s-au alăturat unor creații coregrafice ale Alexei Mezincescu. Dar de astă
dată, ineditul a constat în faptul că nu s-a pornit de la poezie, ci versurile
s-au construit treptat, pe măsură ce poetul urmărea evoluțiile succesive ale
dansatorului-coregraf, care și-a rememorat secvențe din unele creații
anterioare.
După acest prim contact cu acest spațiu dedicat dezvoltării sectorului
coregrafic independent, cu un profil interdisciplinar, în care funcționează
și ateliere, cursuri pentru artiști, dar și pentru amatori și care oferă și rezidențe,
precum cea oferită în prezent Alexandrei Gîrbea din Timișoara, am urmărit
creația colectivă În căutarea corpului pierdut. Cei patru coregrafi – prin asocierea
cărora a luat ființă acest spațiu oferit creației de dans contemporan – sunt
Alexandra Bălășoiu, Cristina Lilienfeld, Cosmin Manolescu și Valentina De
Piante. Toți patru au deschis o nouă cărare în universul larg al dansului
contemporan. Această cărare are un profil propriu, diferit de cel al spectacolelor
care se desfășoară la Centrul Național al Dansului București și la LINOTIP,
unde relația dintre artiști și public se desfășoară în formula clasică – ariștii
sunt pe scenă, publicul în sală. La AREAL artiștii și publicul sunt în același
spațiu și anume în una dintre camerele unui apartament, folosite pe rând,
aleatoriu, publicul deplasându-se odată cu interpreții dintr-o încăpere în
alta. Formula, folosită mai demult pe plan european a fost introdusă la noi
de Cosmin Manolescu începând de prin 2011, odată cu Spectacolul instalație
pentru o cameră de hotel, desfășurat într-un apartament al Hotelui Intercontinental,
unde spectatorul venea în contact direct cu opera, unii fiind derutați, alții
intergrându-se și chiar participând la această nouă formulă postmodernă.
Și cum primul dintre cei patru mai sus numiți care au avut ideea creării
acestui spațiu a fost Cosmin Manolescu, el i-a convertit la această formulă
și pe ceilalți trei coregrafi. Astfel de contaminări s-au mai produs și pornind
de la Valentina De Piante către ceilalți coautori. De-a lungul anilor, Valentina
De Piante nu și-a folosit doar corpul ca formă de exprimare, ci și glasul, cu
care modelează un fel de coregrafie sonoră. Vorbesc de o coregrafie sonoră
deoarece sunetul prelungit nu este mereu același, ci este continuu modulat.
Și Alexandra Bălășoiu, Cristina Lilienfeld și Cosmin Manolescu și-au însușit
și ei această tehnică vocală. Spectacolul desfășurându-se într-un apartament
cu un public nu prea numeros, iubitor de experiment și cât de cât familiarizat
cu dansul contemporan, mi-a evocat în minte saloanele literare sau saloanele
muzicale din secole trecute, care se desfășurau în casa unui protagonist, la
ele participând o mână de literați sau de muzicieni. La AREAL va trebui,
treptat, să fie captat un public mai larg.
Cei patru dansatori-coregrafi au evocat în secvențele din
prima cameră fragmente din creații anterioare, de unde
și titulatura spectacolului, având la îndemână un cuier cu
felurite costume. Pe Valentina De Piante, pe Cristina
Lilienfeld și pe Cosmin Manolescu i-am urmărit de-a
lungul anilor în majoritatea creațiilor, singura despre
care știam foarte puțin fiind Alexandra Bălășoiu. Și ca de obicei m-a
interesat să-i descopăr plastica proprie corporală. Primul lucru încântător
pentru mine în acest spectacol a fost tocmai plastica corporală valoroasă,
dar cu totul deosebită, a tuturor celor trei interprete, Valentina De Piante,
Cristina Lilienfeld și Alexandra Bălășoiu, în secvențele din diferitele camere
ale apartamentului. În una dintre ele a fost exploatat anotimpul în care ne
aflăm, toamna generoasă în frunze ruginii, de care s-au folosit dansatorii,
nud (Cosmin Manolescu) sau seminud, îngropați de-a dreptul în frunze
sau cu ele prinse în părul lung al celor trei dansatoare. Ce m-a crispat la un
moment dat a fost pomenirea fără rost de către Valentina De Piante a unui
sfânt și a Maicii domnului. Este o coregrafă pe care o apreciez în mod
deosebit și îi urmăresc creațiile de timp îndelungat, cât și activitatea
pedagogică (profesor universitar), dar se pare că într-o democrație, ideea
că libertatea mea nu trebuie să îngrădească libertatea de gândire și simțire
a celorlalți este un lucru dificil de înțeles.
Deci, inaugurarea la AREAL a unui nou spațiu pentru dans contemporan
este totodată și inaugurarea unei noi cărări, a unui nou drum în cadrul mai
larg al dansului contemporan, cu accentul pus pe experiment.