Însemnările secrete ale lui Cesare Pavese

Reacția la republicarea puținelor însemnări așternute de
Cesare Pavese din toamna lui 1942 și în 1943 – dar nu
pentru a fi făcute publice – a fost ponderată și a animat
un cerc relativ restrâns de persoane. Ea justifică, dacă mai
era nevoie, îndemnul de a-i da timpului răgazul să se
depene (dare tempo al tempo, zic italienii) pentru a calma
judecățile despre oameni și acțiunile lor. Este vorba de
Cesare Pavese, Il taccuino segreto, Aragno, 2020, volum
apărut la inițiativa și sub îngrijirea universitarei
Francesca Belviso. Răstimpul necesar pentru a mai
tempera spiritele comentatorilor, indiferent de poziția
asumată în 1950 după desecretizarea carnețelului, a fost
de cca șaptezeci de ani.

aptele: ziaristul și literatul Lorenzo Mondo (licențiat cu o lucrare
despre Pavese, care i-a tipărit apoi împreună cu Italo Calvino
epistolarul, Lettere 1924-1950, Einaudi 1966), a avut la dispoziție
în deceniul șase al secolului trecut foile piemontezului lăsate în
casa surorii Maria, care îl găzduise. Atunci a descoperit un blocnotes
de mici dimensiuni cu fraze și paragrafe disparate. Uluit, cum a
mărturisit, de cele 29 de file scrise cu creionul, ce contrastează cu imaginea de
antifascist consolidată în timp a scriitorului, el i le-a încredințat lui Calvino,
iar din tăcerea acestuia a dedus că nu era cazul să le facă publice; cel puțin, nu
atunci.
După patru decenii de la sinuciderea lui Pavese (1950) la nici 42 de ani,
deși abia fusese încununat cu un râvnit premiu literar, Lorenzo Mondo, rămas
după decesul lui Calvino (1985) singurul deținător al copiei carnetului, a încredințat
textul cotidianului „La Stampa“. Considerase că nu mai exista pericolul unui
„linșaj ideologic“, ce ar fi întinat memoria autorului său preferat. Contrar
supoziției, reacțiile au fost numeroase și au mers de la neîncredere în autenticitatea
documentului la stupefacție, de la hazardarea unor explicații la blamul de
dezertor. Pentru că nici biografia, nici Meseria de a trăi. Jurnal 1935–1950 și nici
felul în care prezentase Rezistența în beletristica lui nu explică judecățile negative
despre antifasciști sau explicațiile justificative privindu-l pe Mussolini ori
nazismul.
Se știa că în timpul dictaturii, deși era înscris în Partidul Național Fascist
(altfel nu ar fi putut fi suplinitor în școli publice și private), Pavese petrecuse
câteva luni de închisoare și mult mai multe cu domiciliul forțat în sudul peninsulei,
în satul Brancaleone Calabro. Motivul: favorizase schimbul de scrisori dintre o
prietenă comunistă, supravegheată de autorități și unul dintre tovarășii ei. În
plus unii dintre cei mai buni prieteni ai lui luptaseră ca partizani, iar după război
el aderase la P.C.I. Cercul de colaboratori deschiși ideilor marxiste de la Editura
Einaudi a favorizat la rându-i imaginea lui Pavese ca om de stânga. Pe toți i-au
descumpănit însemnările date la iveală cu titlul corect, Carnețelul secret. Iată-le:
Mituri romantice
Sufletul (x psihologia schematizantă a secolului 18)
Inconștientul (unde se află eul adevărat, rătăcit împreună cu restul).
Poezia (magia care face posibilă provizoriu deținerea absolutului) (bazată pe
concepția analogică a universului: unei întâlniri de imag.[ini] îi corespunde ceva afin în
universul obiectiv).
Reconstrucția întregului prin lanțul de imagini.
Paradox: vrea să ajungă la absolut fără imagini prin intermediul imaginilor.
Un război cu atât de multe trădări vădește o epocă revoluționară. Ca pe vremea
lui Napoleon, iar acum (’43) alții!
Noi am intrat în război puțin pregătiți și cu toate astea rezistăm de doi ani. ( ’42).
Cine ar fi crezut? Când se va sfârși, va trebui să-ți revezi toate ideile despre sufletul
național. Nu știai că exista și cu toate astea, uite-l!
Ce plăcere să-ți revezi dealurile într-o lună în care nu le mai văzuseși niciodată.
Despre casa tristă un glas trist …
Să fie adevărat că M[ussolini] are mereu dreptate? Când cineva reușește, are
dreptate.
Tu ești un om pașnic și cu toate astea, la fel cum te gândeai uneori că trebuia să
pleci din Brancaleone să lupți și tu, acum – când aștepți să fii mobilizat – nu-ți displace
ideea. Omul are mai multe calități decât își închipuie.
La vârsta ta, iubirea e ridicolă. Dar nu-i ridicolă și la adolescenți? Atunci când se
poate iubi?
Un lucru te înfurie. Antif.[asciștii] știu totul, depășesc totul, dar când discută, nu
fac altceva decât să se certe…
Și dovedește clar că virtuții latine ori nu-i lipsește nimic ori doar
disciplina…
F.[ascismul] este disciplina asta.
Italienii cârtesc, dar la urma urmei le prinde bine.
25 oct. ‘42
Acest în sus și-n jos prin deșerturi pare un balet – cum zicea Gertr.[ude] Stein –,
dar e un balet în care se moare.
Știu oare italienii că englezii spun că acolo unde a căzut un englez is for ever
english? Italienii care mor – mâine ai putea fi tu acela – fac pământul acela italian pentru
totdeauna…
Celălalt a fost războiul popoarelor. Acesta este războiul personalităților. Italienii
lui M.[ussolini], nemții lui H.[itler], spaniolii lui Franco. Ne întoarcem la concepția epică.
Reluarea ciclului vichian.
Găsești că se cade să faci corecturi de tipar și să revezi ms.[manuscrise] în timp ce
colegii tăi de școală au murit pe mare, pe uscat, în aer?
Tot literat. Plouă și acum cu bombe, iar tu deja te gândești să scrii o nuvelă pornind
de la asta.
Niciodată nu am simțit cât de plăcută este casa ca în timpul acestor fugi îngrozite
din orașul aflat sub raidurile avioanelor. Dar cei care nu pot să fugă? Dar soldații și
muncitorii? Găsim aici una din cauzele adânci ale revol.[uției] din ’17: soldații și muncitorii
constituie societatea în întregimea ei.
Cum să nu-l urmezi, dacă doar f.[ascismul] ar pune cu adevărat capăt tărăgănelilor
și s-ar elibera de exploatatori? Fără îndoială acest război îl va învăța multe lucruri.
Casele
Ai scris o nuvelă frumoasă.
Orice ți s-ar putea spune, dar nu că ești un scriitor burghez.
La Roma sunt mai destinși.
Ce-ați zice dacă dintr-o întâmplare ca multe altele Italia ar ajunge să semene cu
Franța de la Vichy? Are dreptate J nger : oamenii mun.[cii] au învins literații.
În Evul Mediu nemții au dominat cu cavaleria (în ciuda poeziei de dragoste
învățată de la francezi), acum domină cu munca (în ciuda literaturii susținute de Franța).
Prin ce se deosebesc toate aceste povești despre atrocitățile naz.[iste] ce-i sperie pe
burghezi de poveștile despre revoluția franc.[eză], care, totuși, își avea rațiunea ei? Și de-ar
fi adevărate, istoria nu umblă cu mănuși.
Poate că adevăratul defect al nostru, al italienilor, este că nu știm să fim atroci.
Prost ca un antif.[ascist]. Cine spunea asta?
Copacii de dincolo de râu.
Vor să treacă.
Fascism.[ul] a ridicat unele probleme, chiar dacă nu-s toate rezolvate. Prostănacii
ăștia neagă fascis.[mul] și problemele, iar apoi spun că vor fi rezolvate. Pe cine vor să
păcălească?
Scriind lucrurile astea, efectul este ciudat. Când nu puteau fi scrise, ziceau că era
mai rău. De m-aș pricepe la politică, aș zice că este iminent cel mai mare revirement
(citește trăd.[are]) din acest război.
Pace! Pace! de parcă s-ar putea trăi în pace când lumea toată este în război. E mai
bine ca oamenii să-și urmeze propriul lor drum. Dar – ripostează – noi nu l-am vrut.
Ah! Oare când îți vrei destinul? E nevoie de amor fati nietzschean.
Războiul este destin ca și iubirea. Nu suntem pregătiți. Dar dacă rezistăm de trei
ani! Lăsând deoparte faptul că oricum ne vor pune să ducem războiul, de indignare, este
comic acest spectacol al omuleților ce se chinuie sub bombe să facă pace.
Totul, exact cum mă gândeam. Nu se știe dacă suntem mai mult proști sau mai
mult lași.
În ciuda acestui fapt, și asta are un sens.
Acum am aflat pe pielea noastră ce este o experiență istorică.
E curios să te întrebi care ar fi fost cursul istoriei noastre, dacă monarhia ar fi fost
lichidată deja în ‘22.
Mai liniară. Cine știe?
De ce nu-și amintesc ziariștii că Roma a fost un mare imperiu republican? Ceea
ce numim imperiu (al Cezarilor) a reprezentat decăderea. S-ar putea spune (dar nu se
poate) că noi am făcut invers: întâi imperiul monarhic și apoi pe cel republican. Ceea ce
ar reprezenta un program. Trebuie să nu te pricepi la politică, ca să înțelegi politica.
Casele stau ghemuite ca pisicile.
Dacă-i adevărat că cele mai frumoase cărți sunt cele nescrise, cele mai frumoase
lucruri ar fi cele neînfăptuite și cu asta, salut!
Se începe cu Sabotino, se încheie în salon.
Generalii trag pe sfoară, dacă nu chiar mai rău, simplii caporali și soldații de mare
clasă fac istoria. Și sunt scriitori (Jurnalul și Mein
Kampf). Nici meseria ta nu-i de aruncat.
Cine ar fi zis acum câțiva ani că aveai să gândești
așa? Historia magistra.
În umbră Trăiască Rep.[ublica], urlă sufletul
înălțat de corul muribunzilor, iar urletul răsună sub
portal…
De-ar mai trăi, D’Annunzio ar avea ce să spună.
Sunt mai multe Italii. În fiecare epocă se mai
descoperă una. Zilele astea, sigur, am schimbat epoca.
Carducci și D’Annunzio redevin posibili.
O lecție de umilință.
Stendhal nu s-a născut prea târziu, ci prea
devreme.
Tensiunea în care trăim lunile astea echivalează
viața tihnită dusă ani de zile. E logic pentru că în lunile
astea se înfăptuiește o lucrare istorică de mulți ani.
Ca și în cazul marii poezii, la fel, în această Italie
a noastră, trebuie să fi atins fundul durerii pentru a
urca pe culmi.
Fascis.[mul] i-a dat Italiei nu doar unitatea;
acum tinde să o facă republicană – contrar părerii că
în It.[alia] republ.[ica] înseamnă republ. [ici]. Firesc,
întâmpină rezistență și lasă impresia că îi sfâșie conștiința.
Însă este doar durerea creșterii.
În momentele ei frumoase Italia a oscilat de
fiecare dată între republică și anarhie (Roma consulilor,
Comunele medievale, ‘48.)
Azi facem repetiția generală a istoriei noastre.
Ceea ce vrea să însemne că suntem pregătiți pentru un
iminent mare destin.
– Avea dreptate Bergeret.
– Lucrurilor gândite le lipsește întotdeauna
inevitabilitatea. Cel mai hotărât gând e nimic față de
ceea ce se întâmplă. Nebunia constă în a crede că niște
simple gânduri sunt evenimente. Remediul la nebunia
provocată de durerile mari (de gândul obsedant la ele)
este reprezentat de o nouă durere reală, de ceva neplăcut,
de dușul rece.
– Demnitate înseamnă să fii tu însuți. Dar atunci
când îți schimbi ideea? Cercetând cu atenție se va vedea
că ideea nu se schimbă, ci că undeva, în adânc, noul
gând fusese dinainte perceput. Că anumite idei ale tale
din trecut nu erau ceea ce păreau, îți rezultă din faptul
că atunci credeai că le aveai, dar nu te interesau (faimosul
tău dezinteres față de politică!). Acum, când în plină
tragedie ai văzut mai în adânc, ai mai spune că nu
pricepi politica?
Pur și simplu acum ai descoperit în tine – împins
de dezgust – adevăratul interes care nu mai rezidă în
futilele tale pălăvrăgeli prostești, ci în destinul unui popor din care faci parte. Boden und
Blut – așa se zice? Acești oameni au fost în stare să găsească expresia adevărată.
De ce te-ai apucat în ‘40 să înveți germana? Cheful acela ce ți se părea doar profitabil
era impulsul subconștientului ca să intri într-o nouă realitate. Un destin. Amor fati.
Cei care spun că G.[ermania] e terminată sunt aceeași care în ‘40 spuneau că
A.[nglia] era terminată. Încrede-te doar în gândurile tale.
Ah, de n-aș avea astmă!
Până și Dostoievski, poetul milostivirii, elogiază războiul în Jurnalul unui scriitor.
Cum așa? Înțelegea lecția dată de război despre disciplină, sacrificiu, patrie. În această
privință, în comparație cu Nietzsche, el este complet și îi e superior.
În fond era vorba despre o mare neînțelegere. Manifestul de la Verona – cu condiția
să fie sincer – denotă tendința prevăzută de câte unul de câțiva ani. Nimeni nu poate nega
că în fața ineficienței din august, el își pune problema responsabilității. Cu condiția să
fie sincer.
De ce n-ar trebui să fie sincer? Suntem într-un moment când nu mai avem nimic
de pierdut, ci totul de câștigat.
Totul.
Doar antifasc.[iștii] cunosc meritul f.[ascismului]: tot ceea ce lor le lipsește. Și s-a
văzut că le lipsea totul.
Puneți oamenii la încercare și o să vedeți. Dar… dar… Într-o lună au timp să
producă daune ireparabile.
Când erai foarte tânăr urai monarhia din cauza ilogicității ei, din cauza imoralității
ei (amantele prin.[cipelui] – cheltuielile statului pentru întreținerea ei – lenea etc.). Apoi
ai uitat, ba chiar ți se părea ridicol că te opriseși asupra acestor fleacuri.
Dar acum revii și înțelegi adevărata putreziciune din spatele imoralității care
atunci te scârbea spontan.
În gândurile adolescenței există deja totul: e suficient să știi să-l extragi și să-l scoți
la lumină.
Ce ciudată trebuie să fie adolescența anul acesta! Îi vezi indiferenți, veseli, disprețuitori:
s-ar zice o altă rasă.
Ce vor gândi peste douăzeci de ani?
Față de adulți, adolescenții au avantajul că pot să aleagă.
Intelectualii au contat prea mult în viața italienilor. Ei sunt lași, certăreți, vanitoși.
Va trebui să ne întoarcem la Stat, la personalitățile politice, superioare celor din cultură.
Spun că ar fi o barbarie, dar nu-i adevărat. Ar fi ordine.
Tempest realizează ceea ce Comedy of Error presupunea în glumă: lumea
magică.
Arnobius. Adversus gentes
Filosof păgân puțin cunoscut.
Ticonius. Regulae donatist superior partidelor.
Publicarea acum 31 de ani a acestor notații răzlețe, nu propriu-zis diaristice,
a fost însă prematură: amploarea și tonul unora dintre polemiști au dovedit-o.
Giancarlo Pajetta (victimă a represiunii fasciste încă de pe băncile liceului,
organizator al Rezistenței italiene) l-a numit pe Pavese dezertor. Virulența lui,
de toți remarcată, s-a datorat probabil dificultății
de a înțelege firea unui om complexat și introvertit,
urmărit de ideea suicidului – viciul absurd, în
formularea lui Davide Lajolo – ce l-a împins pe
scriitor să dezerteze, în fapt, de pe frontul vieții.
Poate și mai mult a contat vechea rană rămasă
deschisă: unul dintre frații lui – elev al lui Pavese!
– căzuse cu arma în mână, ca partizan, la doar 18
ani. De altfel G. Pajetta a intervenit în discuțiile
încinse doar când i s-a cerut un interviu, nu din
proprie inițiativă, ca majoritatea celorlalți. Dintre
aceștia unii au încercat în schimb să motiveze
ipostaza neașteptată în care le apărea apreciatul
autor și prieten: pentru fosta elevă a acestuia,
Fernanda Pivano, însemnările priveau un eventual
personaj de ficțiune.
Se întâmpla în 1990. În 2006 Lorenzo Mondo
a publicat volumul Băietanul acela de demult. Viața
lui Cesare Pavese. Titlul biografiei trimite la formulările
mai vechi ale Luisei Sturani, după care îndrăgitul
ei amic ”era un veșnic adolescent, un om chinuit,
un nevrotic un băietan și poate că nefericirea
lui ca om, a fost norocul lui ca scriitor.” (citat
reprodus de Mario Baudino în vol. cit. p. 31.)
Tomul în care apare retipărit de curând
Carnețelul secret după 30 de ani de la lansarea lui
cuprinde o introducere datorată lui Angelo Orsi,
specialist în istoria culturii, necesara mărturie a
lui Lorenzo Mondo, studiul Francescăi Belviso,
Portret în clarobscur și – inspirat – articole apărute
pe vremea disputelor mai degrabă politice, când
primau încercările de poziționare ideologică a lui
Pavese. Pentru F. Belviso (ce publicase în 2015 la
ed. Aragno, Amor fati. Pavese în umbra lui Nietzsche),
artistul a fost ”un antifascist estetic și un apolitic
etic”. Ea a însoțit aserțiunile relativ puține din
blocnotes cu note de subsol ce acoperă un spațiu
copleșitor. Cel mai adesea adnotările trimit punctual
la ideile din scrisori, din Meseria de a trăi și din
paginile ficționale pavesiene. Una dintre ele întregește
citatul trunchiat din Elettra de G. D’Annunzio.
Restul clarifică trimiterile la evenimente și persoane:
Badoglio, victorios la Sabotino în timpul Marelui
Război, prim ministru dezavuat după căderea lui
Mussolini, Jurnalul acestuia din urmă, citat alături
de Mein Kampf, programul-manifest fascist din
1943 redactat la Verona, Bergeret, ziaristul italian
care semna cu acest pseudonim etc.
Relansarea recentă a însemnărilor, nere –
prezentative sau paradoxale, pentru admiratorii
artistului, jenant-dureroase pentru intelectualii de stânga, demascatoare, pentru
oponenții lor, și-a avut rezonanța ei, dar trebuie repetat, a fost mai degrabă
redusă. Au intervenit alte voci, au fost invocate noi argumente pro sau contra.
Ocazie cu care într-un articol din 5 februarie 2021 Gian Franco Ferraris a menționat
meritul lui Pavese de a fi impus fără rezerve includerea lui Mircea Eliade în
colecția einaudiană de studii religioase, etnologice și psihologice (la collana viola,
după culoarea copertei). A fost citat și răspunsul dat de scriitor în 1949 obiecțiilor
lui Antonio Giolitti: „Nu ne-a trecut prin cap să cercetăm cazierul autorului
nefiind vorba de opere cu caracter politic ori publicistice. Orice ar face Eliade ca
fugar nu poate leza valoarea științifică a operei lui.“
Preluându-i ideea, abia acum toți au înțeles că nici valoarea prozei și
versurilor piemontezului nu poate fi umbrită de zilele în care el, ce se ferise de
politică, a crezut că o putea descifra într-una din cele mai complicate conjuncturi
istorice. Ca atare, deși punctele divergente de vedere despre ideile în discuție
rămân în continuare aceleași, inflexiunile emițătorilor dovedesc că timpul
domolitor face ce știe el mai bine: distinge, nuanțează.

Prezentare și traducere de Doina Condrea Derer

50/2021