Ține de spiritul universal al literaturii constatarea că o serie
de opere, deși create de autori atât de diferiți, au subiecte și
filoane epice comune. Iar când esența care le hrănește vine
din rădăcina comună a poveștilor, cu alte cuvinte, substanța
lor narativă cuprinde aceleași universuri imaginare, lucrurile
sunt cu atât mai evidente.
Și în însemnările pe care le propun în continuare, povestea e sarea în
„bucatele literare“ ale celor doi autori, un rus, Nikolai Leskov, și un român,
Mihail Sadoveanu, scriitori cu destine literar-umane atât de diferite : unul,
pierdut în imensitatea de stepă vrăjită a literaturii ruse, celălalt, ridicat la
statura de munte, deși duhul său literar bântuie, în egală măsură, șesul
bălților, luncilor și ostroavelor pe care le-a înmiresmat cu înflorituri literare.
În prefața la romanul Pelerinul vrăjit ( Editura Humanitas, 2019), Sever
Voinescu pune, ca să spunem așa, lucrurile la punct, „plasându-l“ pe Nikolai
Leskov în „marea ligă a marilor ruși“, chiar dacă notorietatea sa în cadrul
literaturii ruse a fost umbrită mult timp de vecinătatea lui Tolstoi și Dostoievski
; și unde mai pui că prin preajmă se mai aflau și Cehov, Turgheniev, Goncearov
și Gorki.
Prin tot ce a scris, dar mai ales prin Pelerinul vrăjit, Leskov dă substanță
stilului său de-o oralitate încântătoare, cea care îl singularizează în marea
proză rusă. Spune Sever Voinescu, pe bună dreptate: „Leskov trebuie luat,
mai ales, ca un mare povestitor. Și povestitorii au în ei ceva mesianic, ceva
ce simplilor scriitori de povești le scapă, ceva ce nici ei nu prea pot explica.
E ca și cum prin gura lor vorbește un duh mai înalt.“
Tot un „duh înalt“ găsim și în poveștile din Hanul Ancuței, cu care
Pelerinul vrăjit se află în aceeași lume a istorisirilor fără de sfârșit, și în care cei doi autori, cum spune Nicolae Manolescu, unifică trei timpuri diferite, „al autorului, al povestitorului și al faptelor povestite“, cu deosebirea că, în vreme ce eroul lui Leskov își țese povestea din propria-i viață, personajele sadoveniene deapănă întâmplări, cu precădere, din viețile altora. G. Călinescu, forțând, în stilu-i propriu, lucrurile, merge mai departe, amendând așa-zisa lipsă de participare sufletească a „protagoniștilor“, care, ca „obișnuiți ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente“.
Romanul lui Leskov spune povestea unui personaj fascinant, Fliaghin,
care, la rândul său, își vrăjește ascultătorii cu viața sa de poveste, deci o
poveste în povești care dă farmecul aparte unor nemaiîntâlnite întâmplări.
Mulți s-au întrebat ce-l determină pe Fliaghin să povestească la nesfârșit,
fără să obosească, fără să țină seama de capacitatea ascultătorilor de a
înțelege tâlcul istorisirilor sale, într-un fel de transă evocatoare, în care
invenția și realitatea coexistă frățește spre a împleti visul cu viața. Poate,
cum spune Leskov, că prin această „liberă cugetare“, prin părăsirea prezentului, el încearcă să „facă față apatiei populației și urâtului înspăimântător al naturii zgârcite și apăsătoare“.
O asemenea bogăție de întâmplări, ca în romanul lui Leskov,
doar în Hanul Ancuței mai aflăm, numai că, în timp ce
pelerinul rus este singurul povestitor, la Sadoveanu,
fiecare personaj își spune povestea sa sau a altora, la
același nesățios îndemn al ascultătorilor mai mult sau
mai puțin ocazionali. Deși locul de unde izvorăște șuvoiul
poveștilor este diferit, puntea austeră a unui vapor ce călătorește pe lacul
Ladoga spre insula Valaam, la Leskov, un han ca o cetate, loc al „idilicului
jovial și al subtilității barbare“ (G. Călinescu), la Sadoveanu, pe cele două
scrieri le unește, în primul rând, același stil oral în care arhaismele limbilor
dau aromă și culoare întâmplărilor.
Ceea ce spune Nicolae Manolescu, în Istoria critică, despre Hanul Ancuței
este perfect valabil și pentru Pelerinul vrăjit, unde regăsim „lumea satului,
natura, idilicul, legenda și oralitatea“. Acea oralitate care conferă farmecul
aparte poveștilor și în care autorul nu este ispitit nicio clipă să intervină în
fluxul povestirii. Iar concluzia lui Nicolae Manolescu nu poate fi decât
aceasta : „Niciodată arta povestirii n-a fost mai rafinată în simplitatea ei.“
O simplitate ce și-a găsit locul în acest stil oral, cu aromele rafinamentului
crud, precum tainicul întuneric ce înrourează stepa rusească sau limpedea
lumină ce lucește pe apele Moldovei. Pentru că stepa și apele sunt prezențe constante în toate întâmplările istorisite, hotare misterioase ale „vremurilorvechi“, de cutreierat sau de trecut, pentru ca povestea să continue.
O poveste fără sfârșit, pe care ne-o deapănă atât Fliaghin, cel „promis
lui Dumnezeu“, cât și Comisul Ioniță, Moș Leonte, Călugărul Gherman,
Zaharia Fântânarul, Neculai Isac, căpitanul de mazâli, Ienache Coropcarul
sau Dămian Negustorul, toți „oameni de viață“ și vajnici băutori de „vin
vechi în oale nouă“. Iar din aceste povești, ca din oricare altele, nu pot lipsi
iubirile pătimașe, trădările sângeroase, haiducii și hoții, vracii și vrăjitoarele, boierii și slugile, doamnele și jupânițele.
Fără îndoială, Fliaghin întrece în complexitate toate celelalte
personaje sadoveniene, înfrățiți întru fericire bahică și pitorești
în simplitatea lor. Primitivismul lumii prin care peregrinează
Fliaghin, cu practicile sale ancestrale, are, totuși, un cod al onoarei
care o salvează moral. Tot așa, și sufletul bântuit de vină al
nestatornicul iubitor de cai și pilde biblice își caută liniștea în
apropierea de Dumnezeu și de moarte. Însetat de aventură, de schimbare,
de „cărări neumblate“, Fliaghin descoperă noi universuri umane și, în
același timp, se descoperă pe sine. Peregrinările lui sunt nu numai în
imensitatea stepei ruse, ci, mai ales, în interiorul ființei sale; în sufletul
său, iubitor de viziuni mistice și luminat de revelații magice. Fliaghin este,
fără îndoială, un om al timpului său, în care cruzimea, răzbunarea, uciderea rivalului sau a dușmanului sunt privite ca lucruri firești, dar el, spre deosebire de ceilalți, nu are sufletul împietrit, știind să privească lumea și în alt mod, minunându-se de gingășia unor porumbei, găsind simboluri în
cele mai neașteptate locuri, descriind natura cu ochi de copil. (Cât de
poetic este descrisă „școlirea“ cailor sălbatici!, pe care o povestește cu
firescul său dintotdeauna: „E de spaimă ce se-mpotrivesc. Se-ntâmplă
să și crape juma din ei, dar nu se lasă educați : stau în curte – se minunează întruna, se și năpustesc în ziduri, și se uită la cer, ca păsările trag cu ochiul.
Te-apucă și mila uitându-te la câte unul, că, uite, vedeai că parcă îi arde
inima să-și ia zborul, dar n-are aripi…“). Deși nedus ( o lungă perioadă) pe
la biserici, ba chiar înfrățit cu încălcarea poruncilor divine, acest pelerinpovestitor are un reper constant al vieții : slujirea Domnului, către care își îndreaptă, acum, spre bătrânețe, toată voința și puterea. Bogăția lui sufletească, moralitatea de esență creștin-ortodoxă, disponibilitatea
nelimitată pentru sacrificiu personal, alături de o existență aventuroasă,
la limita supraviețuirii, îi dau măreție de erou popular. Și cât de firesc detașat își descrie acest fiu de iobagi, venit pe lume „din ruga“ mamei sale
către Domnul, „multele“ pe care „nici nu poate să le cuprindă câte au fost
în viața sa“: „ Că în multele câte s-au întâmplat mi-a fost dat să fiu și pe
cai, și sub cai, am fost și în captivitate, am și luptat, am bătut oameni și
am fost și eu schilodit așa, că nu oricine putea să îndure.“
Întradevăr, în peregrinările lui prin „sfânta Rusie“, prin inima ei de
stepă fără margini, printre conți, mujici, călugări, muezini, imani și derviși
Fliaghin este, pe rând, și îmblânzitor de cai, și bonă de prunc mic, și hoț, și
soldat, și călugăr. Regăsim în romanul lui Leskov și zbaterea sufletească
din creația lui Dostoievski, și măreția războinică a eroilor lui Tolstoi, și
rătăcirile personajelor lui Gorki, adică o bogăție de roman picaresc al „celui mai rus dintre scriitorii ruși“, cum îl caracterizează Tolstoi.
Este deosebită, atât la Leskov, cât și la Sadoveanu, știința portretizării
fizice a personajelor, a aducerii lor în „scenă“, prin acea mișcarea de baghetă magică a cuvintelor bine fixate în contur de mister. Ce să mai spunem despre descrierile de natură, în care cei doi autori sunt greu de egalat. Două exemple sunt cât se poate de edificatoare. Iată cum vede Leskov, prin ochi lui Fliaghin, stepa: „Ce vezi dogorește, e aspru ; întindere cât vezi cu ochii – fără margini; ierburi, freamăt; pănușița albă, pufoasă, ca o mare de-argint se vălurește și vântișorul poartă un miros: a oaie miroase, dar soarele se revarsă, arde, și stepei, ca și vieții apăsătoare, nu-i întrevezi capătul niciunde, aici tristețea e de un adânc fără sfârșit… Te uiți nu știi nici tu unde, și deodată în fața ta, de unde și până unde, răsare o mănăstire ori un han, și-ți vine în minte glia creștină și te-neacă plânsul și te pui pe plâns“. Iată și „răspunsul“ lui Sadoveanu:
„Înspre munți erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu
într-o singurătate și-ntr-o liniște ca din veacuri; și câmpurile erau goale și
drumurile pustii în patru zări ; iar călărețul pe cal pag parcă venea spre noi
de demult, de pe depărtate tărâmuri.“
Aceasta este lumea arhaică a celor doi autori-povestitori, în care timpul
își suspendă curgerea, spre a-și ocroti oamenii de toate câte strâmbă ordinea vieții și curmă tihna sufletului, și în care, cum spune Alice Munro, „poveștile sunt la fel de puternice precum fabulele și la fel de nebunești precum viața“.