Trecuse în amintire fără să ştie
împreună cu fereastra prin care nu-şi aruncase
trupul la fluturi
împreună cu anotimpurile
în care nu-l căuta
nimeni.
Trecuse în amintire târându-i
după el
pe toţi cei ce nu aveau cum
să şi-l aducă aminte
fiindcă ocupaţi cu dragostea
la ecuator
cu gloria sau cu pânza
Penelopei înecată în vin
în căutarea arhipelagurilor
portocalii
ale minciunii de toamnă.
Trecuse într-o amintire în care
lebăda mîinii lui pe hîrtie
nu exista
iar de inima lui ca o cireaşă
între dinţii iubitei
nimeni nu putea să îşi aducă
aminte
cearcănele în care fericirea
s-a ascuns de el
aveau povestea altui bărbat
care îşi ucisese rivalul.
Trecuse în amintirea ostilă
care ţi se rosteşte
într-un pastel al deznădejdii
la capătul zilelor.
Câte milenii de singurătate îţi trebuie
pentru ca în sfârşit să mă visezi
mort şi scriindu-mi amintirile
pe zăpezi
cu mersul tău?
Şi înfrunzind câtă umbră
să te ascunzi de mine
în limonada neagră a fiordului
pe care-l lasă în cearşafuri
trupul tău
când îmi presimţi fantoma.
De un singur vis ai nevoie atât
ca să poţi exista în trecut
în faţa singurătăţii
de privirea mea cât un mileniu
de lungă
sub pleoapa ta nelocuită
pentru ca în sfârşit să înveţe
să plângă
absenţa.
În cămaşa asta i-a stat ascuns trupul
până s-a făcut crisalidă.
Ochiul crisalidei l-a văzut
temându-se
apoi s-a visat azvârlit
singurătăţii.
Ca un tigru prin gâtul cămăşii
s-a aruncat el atunci
căutând îmbrăţişări migratoare
şi arta de a trăi o singură zi.
Dar ea a întins mâna
şi m-a mângâiat
aducându-mi aminte că
nu pot fugi
nicăieri.
Dacă l-aţi fi văzut atunci
când sărea în imposibil
printre ferestre
şi nu cunoştea mersul de lup
către amintire
iar trupul i se înfigea în trestii
alergând spre tinereţe
şi când din umăr dinţii
verbului panteră
îi smulgeau tăcerea frica
dacă l-aţi fi văzut atunci
înotând în lacuri de munte
după adevăr
sticlind ca prima poezie
de pe pământ
şi pentru prima dată rege
al delirului
dacă l-aţi fi văzut
încălecând pe verbul mort
care îşi duce liniştea
în cearcăne
unde înfloresc ploile şi
cimitirele de poeţi
şi dispărând
fugind
înspre amanta cu viitor furios.
O aşteptam în câmpul vânăt
şi plin de păsări violente
ca să-i arăt linia spaimei
cum şerpuieşte portocalie
în noiembrie.
Aşteptam ca un ucigaş
nemuritor
frigul amintirilor
când am văzut un cormoran
murdar
aducându-mi în cioc mâna ei –
şi i-am recunoscut paloarea
visătoare.
Şi-n palma ei cearcănul asasin
care-mi lipsea
care-mi căzuse
când am fugit
de ea.
Era cu siluetă bolnavă de lavandă
şi aştepta întoarcerea mea
întinsă pe verandă
cu toate apele mării împrejmuită
degeaba.
Ucisă de lavandă
aştepta
cu siluetă suind
până sub stea.