Poeme de Claudiu Soare

Trecuse în amintire fără să ştie

împreună cu fereastra prin care nu-şi aruncase

trupul la fluturi

împreună cu anotimpurile

în care nu-l căuta

nimeni.

Trecuse în amintire târându-i

după el

pe toţi cei ce nu aveau cum

să şi-l aducă aminte

fiindcă ocupaţi cu dragostea

la ecuator

cu gloria sau cu pânza

Penelopei înecată în vin

în căutarea arhipelagurilor

portocalii

ale minciunii de toamnă.

Trecuse într-o amintire în care

lebăda mîinii lui pe hîrtie

nu exista

iar de inima lui ca o cireaşă

între dinţii iubitei

nimeni nu putea să îşi aducă

aminte

cearcănele în care fericirea

s-a ascuns de el

aveau povestea altui bărbat

care îşi ucisese rivalul.

Trecuse în amintirea ostilă

care ţi se rosteşte

într-un pastel al deznădejdii

la capătul zilelor.

 

Câte milenii de singurătate îţi trebuie

pentru ca în sfârşit să mă visezi

mort şi scriindu-mi amintirile

pe zăpezi

cu mersul tău?

Şi înfrunzind câtă umbră

să te ascunzi de mine

în limonada neagră a fiordului

pe care-l lasă în cearşafuri

trupul tău

când îmi presimţi fantoma.

De un singur vis ai nevoie atât

ca să poţi exista în trecut

în faţa singurătăţii

de privirea mea cât un mileniu

de lungă

sub pleoapa ta nelocuită

pentru ca în sfârşit să înveţe

să plângă

absenţa.

 

În cămaşa asta i-a stat ascuns trupul

până s-a făcut crisalidă.

Ochiul crisalidei l-a văzut

temându-se

apoi s-a visat azvârlit

singurătăţii.

Ca un tigru prin gâtul cămăşii

s-a aruncat el atunci

căutând îmbrăţişări migratoare

şi arta de a trăi o singură zi.

Dar ea a întins mâna

şi m-a mângâiat

aducându-mi aminte că

nu pot fugi

nicăieri.

 

Dacă l-aţi fi văzut atunci

când sărea în imposibil

printre ferestre

şi nu cunoştea mersul de lup

către amintire

iar trupul i se înfigea în trestii

alergând spre tinereţe

şi când din umăr dinţii

verbului panteră

îi smulgeau tăcerea frica

dacă l-aţi fi văzut atunci

înotând în lacuri de munte

după adevăr

sticlind ca prima poezie

de pe pământ

şi pentru prima dată rege

al delirului

dacă l-aţi fi văzut

încălecând pe verbul mort

care îşi duce liniştea

în cearcăne

unde înfloresc ploile şi

cimitirele de poeţi

şi dispărând

fugind

înspre amanta cu viitor furios.

 

O aşteptam în câmpul vânăt

şi plin de păsări violente

ca să-i arăt linia spaimei

cum şerpuieşte portocalie

în noiembrie.

Aşteptam ca un ucigaş

nemuritor

frigul amintirilor

când am văzut un cormoran

murdar

aducându-mi în cioc mâna ei –

şi i-am recunoscut paloarea

visătoare.

Şi-n palma ei cearcănul asasin

care-mi lipsea

care-mi căzuse

când am fugit

de ea.

 

Era cu siluetă bolnavă de lavandă

şi aştepta întoarcerea mea

întinsă pe verandă

cu toate apele mării împrejmuită

degeaba.

Ucisă de lavandă

aştepta

cu siluetă suind

până sub stea.