Îmbăiere clandestină

Regretatul L. M. Arcade, un român stabilit la Paris, relativ bogat, cu veleități de scriitor, m-a găzduit în 1991, timp de o săptămână, în subsolul blocului cu zece etaje (din Neuilly-sur-Seine) al cărui proprietar era. El locuia sus, la nu mai țin minte care etaj, într-un apartament de lux, iar eu într-o încăpere întunecoasă, care nu era chiar de disprețuit, dar nu avea baie. Ar fi nedrept să mă plâng de modul cum am fost tratat, pot spune, dimpotrivă, că îi sunt recunoscător și azi lui L. M. Arcade pentru că m-a găzduit, cu generozitatea lui austeră și pedantă, fără să-mi ceară vreun ban. Însă lipsa băii a generat o întâmplare comică pe care merită, cred, să o povestesc.

Mergând mult pe jos prin Paris, cu un fel de nesaț de a cunoaște orașul, transpiram toată ziua, iar seara, neavând unde să mă spăl (la toaletă nu era nici măcar o chiuvetă), îmi ștergeam corpul cu o cârpă înmuiată în spirt medicinal. Totuși simțeam cu mă mănâncă pielea și de la un moment dat începuse chiar să mă usture.

Într-o dimineață, L. M. Arcade m-a invitat sus la el, în living, la o cafea. Mi-a povestit că în subsolul unde fusesem găzduit eu funcționase multă vreme Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, frecventat de scriitori români aflați în exil, printre care Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran… Apoi, a început să-mi citească dintr-un roman al său, parabolico-eseistic, Poveste cu țigani. Am sperat, la început, că-mi va citi doar două-trei pagini, dar mi-a citit douăzeci-treizeci și încă nu dădea semne de oboseală. M-am îngrozit. Romanul, cu pretenții de parabolă etnico-filosofico-istorică, scris într-un stil prețios, mă plictisea de moarte, iar autorul, după fiecare paragraf, mă fixa cu privirea, obligându-mă să dau din cap aprobator. Mi se făcuse milă de mine. Afară era soare, Parisul mă chema cu vraja lui, iar eu trebuia să stau neclintit în fotoliu și să ascult un text monoton-încâlcit care nu se mai termina.

La un moment dat a sunat telefonul. Amfitrionul meu a răspuns, vorbind în franceză, apoi mi-a explicat că trebuie să plece, fiindcă are de rezolvat urgent o problemă de afaceri. M-am ridicat și eu, răsuflând ușurat, dar – surpriză – L.M. Arcade a insistat, apăsându-mă cu mâna pe un umăr, să iau loc din nou în fotoliu:

Dumneavoastră rămâneți aici, mă întorc în maximum o oră. În lipsa mea, puteți să continuați singur lectura.

Și mi-a îndesat cartea în mâini.

N-am putut să-l refuz, era prea hotărât, și apoi avea un ascendent moral asupra mea, era cel care îmi oferise ospitalitate.

După plecarea lui L. M. Arcade, mi-a venit o idee diabolică: să fac baie în lipsa lui. Cu o precipitare de hoț de apartamente, am căutat și am găsit baia, care, plină de prosoape și de săpunuri, de șampoane și de parfumuri, mi s-a părut un paradis al spălării. M-am dezbrăcat în doi timpi și trei mișcări, ca și cum aș fi avut-o în față pe Jennifer Lopez, și m-am lăfăit timp de mai bine de o jumătate de oră, cu o voluptate imensă, sub duș și, apoi, în apa călduță, cu multă spumă frumos mirositoare, adunată între timp în cadă. A fost un adevărat dezmăț al îmbăierii. M-am șters, risipitor, cu mai multe prosoape pufoase, m-am dat cu diverse spray-uri, apoi, ca un infractor, am șters minuțios urmele dezmățului. Chiar când mă îmbrăcam, am auzit mișcare în holul de la intrarea în apartament. Mi-am accelerat mișcările, folosindu-mi experiența din armată, m-am pieptănat într-o secundă, am alergat în living, m-am aruncat în fotoliu, am luat cartea în mână și am deschis-o cam spre sfârșitul ei. Peste numai o secundă, a intrat în încăpere L. M. Arcade. Mă simțeam ca un copil nou-născut și mi-era teamă că obrajii roz mă vor da de gol. Dar L. M. Arcade nu a remarcat nimic suspect.

A, a observat el flatat, văd că ați înaintat binișor cu lectura. V-a prins…

Da, am spus eu, n-am putut să o las din mână. V-aș ruga să-mi îngăduiți să rămân aici până o termin. Nu mai am mult.

*

Pe L. M. Arcade îl chema în realitate Leonida Mămăligă, dar el, rușinându-se de numele provenit probabil dintr-o poreclă dată unui strămoș de-al său, își luase ca scriitor pseudonimul Arcade și semna L.M. Arcade. În viața de fiecare zi, cei din jur i se adresau însă cu „domnule Mămăligă“.

A doua zi, la masă, spre surprinderea mea, s-a servit și mămăligă. M-am gândit imediat că, în cursul conversației, s-ar putea să apară o confuzie neplăcută între numele gazdei și numele tradiționalului aliment românesc. Ca să o evit, am hotărât în sinea mea să recurg la o diferențiere terminologică și anume domnului Mămăligă să-i spun „domnule Mămăligă“, iar mămăliga să o numesc „mămăliguță“.

Iată însă că trecând la aplicarea formulei m-am zăpăcit și interlocutorul meu a putut auzi la un moment dat:

Da, domnule Mămăliguță, aveți dreptate.