Ieșirea din scenă

În mediile universitare și printre amatorii avizați de literatură numele lui Antoine Compagnon este binecunoscut. Născut în 1950, părea să se dedice carierei de inginer (a făcut École Polytechnique) numai că și-a dat seama (la timp, adaug eu) că vocația lui este literatura. Admite el însuși că este un „autodidact“ în ce privește studiile literare. A fost discipolul lui Roland Barthes, cu care are în comun inteligența analitică, dar nu și (din fericire) prețiozitatea stilistică. A predat (după ce a obținut două doctorate) la Columbia University și la Sorbona. Mai multe dintre cărțile sale, în frunte cu eseul despre Montaigne, au fost neașteptate succese de librărie, în ciuda faptul că abordau subiecte „dificile“. În 2006 este numit profesor la Collège de France, ceea ce înseamnă, într-un parcurs academic, consacrarea supremă. Dar chiar și acolo există niște reguli ce nu pot fi încălcate: profesorii se pensionează la 70 de ani (universitarii „obișnuiți“ la 65). Pentru ultimul său curs din 2020 (care, din cauza pandemiei, s-a întrerupt și a fost reluat la începutul acestui an) Com ­pagnon a ales o temă ce privea sta tutul său de profesor, dar mai ales acela de scriitor. A rezultat de aici o carte magnifică (îmi măsor cuvintele) apărută în urmă cu câteva săptămâni și intitulată La vie derrière soi. Fins de la littérature (Editura Equateurs). Titlul l-am putea reda prin Cu viața în spatele tău, sau Lăsând viața în spate (e aici și o trimitere la un celebru roman de Romain Gary, La vie devant soi). Iar Fins de la littérature introduce o ambiguitate deliberată: în franceză, „fin“ înseamnă „sfârșit“ dar și „scop“, „țel“.

Cum se încheie o viață de scriitor? Poți renunța brusc, la scris, de pe o zi pe alta? E aici, spunea Barthes, o tentație și o teamă: o tentație fiindcă te eliberezi de niște constrângeri devenite rutină, teamă fiindcă a renunța la scris înseamnă a opta pentru o existență leneșă. Exemplele de mari scriitori care abandonează scrisul nu lipsesc: Rimbaud, Salinger, Philip Roth. Pe de altă parte, sfârșitul de carieră al scriitorilor este un subiect mai puțin abordat, spre deosebire de sfârșitul de carieră al pictorilor și muzicienilor. Grație mai ales unor contribuții teoretice germane și englezești, a apărut conceptul de stil tardiv. Greu de spus însă dacă admirația noastră pentru operele ultime ale unui creator (chiar dacă neterminate) nu e determinată de faptul că suntem conștienți că sunt ultime și, în consecință, avem tendința de a le supraestima sau a le acorda un caracter profetic. Teoreticieni americani au vorbit de senilitate sublimă, adică de metamorfoza decrepitudinii fizice în măreție spirituală (tradiția medievală făcea distincția între senectus și decrepitas. Exemplul la îndemână este aici Sartre, iar Compagnon nu ezită să pună un diagnostic necruțător: ultimii ani de viață ai lui Sartre au fost marcați de o ruină progresivă a corpului, dar și de jocul bizar pe care filozoful l-a acceptat, acel derutant dialog – ce a trecut într-o carte – cu Benny Lévy.

Un mit tenace, cu multiple ipostaze literare și asociat ultimelor opere ale unui scriitor, este acela al cântecului de lebădă. Și în capitolul consacrat acestui mit putem admira fabuloasa erudiție a lui Compagnon, care ne ghidează prin texte de Homer, Eschil, Platon, Horațiu, Ovidiu, Ronsard, Buffon, Bossuet, Chateaubriand, Lamartine, Barbey d’ Aurevilly, Baudelaire, Mallarmé, Cehov, Hermann Broch etc. – o erudiție deloc obositoare, deloc ostentativă, aflându-se așadar sub semnul firescului, chiar dacă avem a face cu imensa cultură și extraordinara capacitate asociativă a unui mare critic: întreaga carte, de altfel, impresionează prin îngemănarea dintre o gândire liberă (acel „vagabondaj“ care, notează cu auto-ironie Compagnon, este privilegiul vârstei) și o exemplară rigoare universitară. Dar cântecul de lebădă este și o alegorie a sfârșitului literaturii, iar a doua jumătate a cărții este tocmai o interogație asupra modului în care scriitorul poate supraviețui, prin operă, dispariției sale fizice.

Exemple de „sublim senil“? Le aflăm la Beethoven, Goethe, Da Vinci, Michelangelo, Rembrandt, Chateaubriand. În alte cazuri, tăcerea, renunțarea la creație sunt determinate de sentimentul urgenței: gândul că moartea e aproape are un efect paralizant. Și totuși, întreruperea voluntară a demersului creator e mai curând rară. Tot Proust (dar ce nu găsim în Proust!) ne sugerează o tipologie a artiștilor prin cele trei personaje – Bergotte scriitorul, Vinteuil muzicianul, Elstir pictorul. Dintre ei, Bergotte este, aparent, cel care crede că, în pofida dispariției sale fizice, ar fi avut o șansă să supraviețuiască prin literatură. Numai că, adaugă Compagnon, nu e vorba numai de scrierile lui, ci de literatură în general, care continuă să existe dincolo de moarte, molime, războaie, dezastre naturale etc.: „toți poeții, toată poezia se amestecă într-un unic cânt nemuritor; toate literaturile se contopesc într-una singură; nu există decât un singur scriitor care se reîncarnează sub aparențe succesive, de-a lungul secolelor, la infinit“. O constatare ce se aplică nu doar poeților, notează în treacăt Compagnon, ci și profesorilor…

Și totuși, cum se poate ieși din scenă fără mari traume și fără efuziuni grandilocvente ? Trebuie să evităm, spune Compagnon în concluziile superbei sale cărți (de o bogăție imposibil de rezumat aici), să terminăm în coadă de pește. Expresia vine din Arta poetică a lui Horațiu. Și încă: „Cântecul de lebădă nu se va termina în coadă de pește doar dacă vom ști să ne oprim la timp“. Trebuie să respingem, de asemenea, delirul nemuririi, replică sinistră a ficțiunii poetului veșnic. Ieșirea din scenă se câștigă, trebuie să o meriți, sunt ultimele cuvinte ale cărții, trimițând la o replică din Sfârșit de partidă a lui Beckett și exploatând formula franțuzească „gagner la sortie“. Iar cartea lui Compagnon e un pariu câștigat în mod strălucit.