Dragoste, nu glumă

O carte relativ atipică în contextul nostru editorial este Splendidul mistreț de Péter Demény, scrisă în maghiară și publicată în 2017 la Lector Kiadó, cu titlul Vadkanragyogás, tradusă în românește de Kocsis Francisko și apărută la noi trei ani mai târziu, la Curtea Veche Publishing. Am observat în mai multe rânduri referințe ale „actorilor“ din sistemul cultural românesc exclusiv la scriitori, cărți, tendințe din spațiul occidental, într-un fel de bovarism intelectual care ne face să-i ignorăm pe confrații și colegii noștri din proximitate. Pare că literatura franceză ne este mai cunoscută decât cea maghiară, cea engleză mai frecventată decât cea bulgară, iar cea americană mai aproape decât cea sârbă. În cazul lui Péter Demény, ca și în cel al traducătorului său de acum, Kocsis Francisko, el însuși prozator (și despre care am scris în câteva rânduri în România literară), nu numai că scriitorul ne este aproape, dar el se află chiar printre noi, reprezentând categoria maghiarilor din România, cu dublă identitate lingvistică și culturală. Péter Demény este un autor bilingv; dacă această carte a scris-o în limba maghiară, alte contribuții (eseuri, articole și versuri, cum aflăm dintr-o scurtă prezentare) au apărut, direct în română, în reviste precum „Observator cultural“, „22“, „Bucureștiul Cultural“, „Ziarul de duminică“, „Apostrof“… Ca să completez schița de portret a autorului, el este profesor la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj și redactor la revista „Látó“ din Târgu-Mureș. A tradus el însuși în maghiară din Nichita Stănescu, Ștefan Bănulescu, Ivasiuc, Țoiu și alții; și a publicat poezie, proză, eseuri, studii critice și publicistică pe teme literare.

Cartea sau, mai bine zis, cărticica de față (200 de pagini și-un pic, format mic, tehnoredactare generoasă) este opera unui autor hipercultivat, care își constituie o manieră estetizantă pentru a se „juca“, literar, pe structura basmelor și a cărților din genul fantasy. Dacă însă în acestea întâmplările sunt importante, suita lor, felul în care personajele principale trec prin tot felul de aventuri care țin cititorul cu sufletul la gură, la Péter Demény relevant este modul în care, pe o structură clasică, prozatorul introduce elementul psihologic, reflecția, auto-analiza. Păstrând în ecuație logica fantasticului, împletită cu cea realistă și desprinzându-se uneori demonstrativ din aceasta, autorul și-a asumat și riscul de a construi cartea din perspectiva unui protagonist feminin. Eroul din Splendidul mistreț este o eroină. Mai mult, ea este și naratorul exclusiv al cărții; nu numai că focalizarea epică este pe întâmplările pe care le-a trăit, dar ea însăși este cea care o face. E un pariu dificil să scrii o carte întreagă din perspectiva unei femei, tu fiind bărbat, și să asumi o identitate de gen din exteriorul ei. Am căutat să-l „prind“ pe autor cu inconsecvențe și indecizii stilistice din care să se vadă o „răbufnire“ a refulatului masculin, dar Péter Demény a reușit în această probă scripturală atât de complicată. Eroina lui – și naratoarea cărții – este un personaj foarte bine conturat și o voce autentică, în feminitatea ei construită literar de un scriitor curajos.

Katerina își scrie amintirile sau autobiografia, după un sfert de veac de la anii adolescenței și primei ei tinereți, când a descoperit, într-o epocă „acră“ și o familie aidoma, dragostea. Părinții ei sunt dintr-o aristocrație închisă, etanșă și cvasi-degenerată moral, oameni din lumea lor regăsind plăcerea, la diferite petreceri, de a chinui și chiar omorî personaje din lumea celor „de jos“, care nu contează. De mică, eroina noastră devine o rebelă intra-familială, iar catalizatorul acestei revolte juvenile ce va ajunge o atitudine existențială este o guvernantă franțuzoaică, adusă de posacul părinte să o „educe“. Calculul margrafului a fost greșit: nu numai că Mademoiselle Odile nu o „educă“ pe Katerina, dar ea îi imprimă fetei un adevărat mod revoluționar de gândire și acțiune. La un moment dat se va înțelege de ce Odile este împotriva religiei și a lui Dumnezeu care ne păstorește: a trecut prin întâmplări oribile pe când era mică, mama ei fiind supusă unor chinuri terifiante de către doi sadici. Unde a fost Dumnezeu atunci? Ce fel de Dumnezeu este acela care lasă niște oameni să fie atât de chinuiți și batjocoriți de torționari? Înainte de a muri, de ciumă, Odile și-a terminat lucrarea pedagogică. Draga ei Katerina este o adolescentă complet eliberată, intelectual, moral, spiritual, de tutela părinților; și care este hotărâtă să-și trăiască viața așa cum vrea ea, nu cum vor ei. Avem aici schița psiho-morală a adolescentelor care trec prin aceleași stări, revoltându-se împotriva autorității părinților, considerându-se neînțelese, și care, mai târziu, când mai cresc nițel, îi „reabilitează“ pe genitori. Într-un punct al cărții mor și cei doi părinți, motiv suficient de întemeiat pentru Katerina de a le găsi și lor merite, nu numai guvernantei revoluționare care a învățat-o să zboare. Educația fetei se va împlini, în regim fantastic, prin aceea că va deveni o „pasăre umană“ și va zbura când și când, iar în regim realist, prin dezvirginarea ei de către un Hans iubitor, care o face și el să zboare, dar într-un alt fel. În sfârșit, „timpul trăirii“ și „timpul mărturisirii“, cum ar spune Eugen Simion, se completează tot mai mult, reciproc, pe măsură ce avansăm în lectură. Katerina devine soția unui Principe ceva mai bătrâior și mai neputincios decât și-ar fi dorit, dar care are calitatea apreciată de a-i oferi nevestei libertate personală și a închide ochii, cu înțelepciune, la aventurile ei galante. Departe de a fi o eroină de moravuri ușoare, Katerina, ajunsă acum la o splendidă maturitate, se investește total în pasiunea ei pentru un Diego ce se cere parcă jucat, într-un film, de Antonio Banderas. Mai era cel puțin un spadasin exotic și prin Game of Thrones, serial pe care probabil Péter Demény l-a văzut, împrumutând de acolo și niște corbi omniscienți. Dar indiferent de sursele autorului, iubirea Katerinei pentru Diego dă tensiune cărții în aceeași măsură în care, în primul sfert, era cazul cu rebeliunea. Dacă am văzut bine prin păienjenișul de episoade derulate de rememorarea Katerinei, Diego iubitul ei este una și aceeași persoană cu unul dintre sadicii monstruoși care au omorât-o cu ani în urmă pe mama guvernantei Odile (pagina 164), ceea ce mi se pare puțin exagerat. Cred că putea găsi autorul pe altcineva în rol de torționar: coincidența e cusută cu ață albă.

Dacă secvențele, puse laolaltă într-un rezumat, nu au neapărat valoare în sine, modul în care le organizează prozatorul, plasându-le în corespondență cu interioritatea eroinei, este remarcabil literar. Péter Demény își proiectează minuțios fiecare personaj, central sau episodic, feminin sau masculin, tânăr sau vârstnic, din aristocrație sau din lumea celor „de jos“, preponderent pozitiv sau negativ. Își lucrează fiecare scenă cu minuție, cântărind foarte atent ponderea efectelor de autenticitate și a celor de, să zic așa, voluptate scripturală. Cartea poate fi citită și ca un poem în proză, dar și ca un microroman realist-fantastic scris cu un stil rafinat la nivelul (din generația lui Péter Demény) unor Răzvan Rădulescu, Bogdan Popescu, Filip Florian. La final, să remarc calitatea deosebită a traducerii, deși, necunoscând maghiara, nu pot compara versiunea originală a scriitorului cu versiunea oferită de traducător. Într-o cronică din „Steaua“, Răzvan Voncu numea excepțională traducerea. Kocsis Francisko folosește aici o română bogată, cu diferite registre lingvistice, reușind să dea cărții în românește o tentă arhaică, dar fără să încarce prea mult paginile. Cum observa G. Călinescu, e suficient să utilizezi două-trei elemente arhaice sau regionale pentru a da cititorului senzația de vechi sau de specific. Péter Demény a scris deci în maghiară o cărticică de proză insolită, cuceritoare, iar Kocsis Francisko a tradus-o foarte bine în românește, oferind și publicului nostru plăcerea de a o citi.