Poeme de Ștefan Mitroi

Prin icoane

Nimburi! Nimburi de îngeri!

striga cel din căruță.

Plin pe plin!

Un coș de porumb pe un coș de nimburi!

E-te cum le zice ăsta la mere,

s-a veselit mama, crezând că e vorba

de una dintre căruțele ce coborau

toamna de la munte.

Însă cel ce vindea merele

nu părea să fie om ci sfânt,

căci avea o aureolă

în jurul capului.

Era duminica spre seară

și-n loc să vină noaptea

vedeam cum se crăpa din nou

de ziuă.

Apoi cum răsare soarele,

însă nu cel de deasupra, din cer,

ci un soare mai mic, ce își trimitea razele spre noi

direct de pe chipul sfântului din căruță.

E de la nimbul pe care-l port pe cap!

a spus acesta, arătând cu degetul spre lumina

ce ne învăluise pe toți.

Care nimb, omule?

a îndrăznit tata să deschidă gura.

Mie mi se pare că seamănă c-o aură de înger!

Păi chiar aste e, i-a răspuns străinul.

Aură, aureolă sau nimb sunt unul și același lucru.

Mai bine spune-mi dacă vrei să cumperi una!

Uite, ți-o dau chiar pe aceasta de pe capul meu.

Și dumneata ce faci după aia?

Mai am destule în căruță,

am luat-o p-asta la purtare

ca să poată înțelege lumea despre

ce este vorba.

Eu credeam că ești vânzător de mere!

a dat tata speriat din cap.

Da de unde! i-a răspuns sfântul,

vând aure de îngeri, cum le ziceți voi pe aici.

Mai ieftin ca la mine nu găsiți la nimeni.

Păi ce, se mai găsesc pe undeva de vânzare? mi s-a

năzărit

mie să întreb, dar n-am avut atât de multă

îndrăzneală.

Și câte intră într-un coș? s-a strecurat un glas de

femeie în față.

Una, hai să zic două, dacă sunt dintre cele pentru

copii.

Atât mi-a trebuit, c-am și tras-o de fustă pe mama,

rugând-o în șoaptă să-mi cumpere și mie una.

Eu aș lua chiar mai multe, a spus un vecin de peste

drum de noi,

dar mi-e teamă.

De cine? a făcut negustorul de nimburi ochii cât

cepele.

Mi-e teamă că sunt de furat, a continuat celălalt.

Le-ai șterpelit din biserica vreunei mănăstiri

și acum le dai la schimb pe porumb.

Nu prețul e de speriat la ele, ci faptul

c-o să ne trăsnească Dumnezeu, dacă

o să le vadă pe capetele unor păcătoși ca noi.

Cel din căruță își scoase aura de pe cap și spuse:

Tot un om ca voi sunt și eu,

ba încă unul cu foarte multe păcate,

dar n-a căzut niciun fulger asupra mea

în timpul cât am purtat nimbul.

A trebuit, în zilele de când

sunt plecat de acasă,

să mi-l scot de câteva ori.

Știți de ce?

De ce? murmurarăm cu toții.

Pentru a-mi înfrâna bunătatea.

Am dat jumătate din căruță pe gratis.

Noroc că m-am dezmeticit la timp.

Adică te face să fii mai bun decât ești lumina asta din

jurul capului?

se miră cu voce tare unul dintre cei strânși în mijlocul

drumului.

Nu e lumină, ci sfințenie, răspunse vânzătorul de

nimburi.

Ea e cea care face totul.

Hai să-i luăm și ăstuia micul una!

s-a luminat mama dintr-odată la față,

trăgându-l într-o parte pe tata.

Un coș de porumb, femeie?

Adică mămăliga pe o întreagă săptămână?

Lasă că e mai bună sfințenia decât mămăliga!

a insistat mama.

O fi, s-a lăsat tata în cele din urmă convins,

dar nu prea ține de foame.

Nu ținea, într-adevăr,

pentru că, umblând după aceea,

zi de zi, cu aura cumpărată pe cap,

simțeam cum începe să îmi fie foame.

D-asta mă și întorceam acasă de pe câmp,

fiindcă numai acolo îmi plăcea să fiu sfânt.

Plus că n-avea cine să râdă de mine,

în afară de câteva sperietori de ciori,

pe care le-am astâmpărat repede,

dându-le și lor aura mea,

dar pentru foarte puțin timp,

ca nu cumva să apuce sfințenia să li se urce la cap.

N-a apucat niciodată.

Mie, în schimb, mi s-a urcat de câteva ori.

Mi se părea, atunci, că încep să zbor,

și-n timp ce zburam,

îmi venea să plâng, pe de-o parte, de drag,

pe de alta, de mila caselor mici de dedesubt.

Îmi doream să le iau și pe ele cu mine în zbor.

Și să iau și oamenii din sat.

Sau măcar pe mama și tata,

împreună cu casa noastră,

care era cea mai mică dintre toate.

Cu toate acestea, aureola pe care o purtam

nu încăpea pe capul lor.

Am tot sperat c-o să crească, așa cum creșteam eu,

însă nimbul de sfințenie

rămânea neschimbat, astfel că, într-o zi, m-am

pomenit

că nu-mi mai este nici mie bun.

Una dintre sperietori

mi-a dat ideea cu paiul de grâu.

N-ai observat că seamănă

cu baloanele de la bâlci? mi-a zis aceasta,

îndemnându-mă să suflu aer prin pai,

până începe aura să se umfle.

Exact așa s-a întâmplat.

O umflasem atât de atât de mult încât

încăpea acum toată curtea noastră în ea.

De ce să nu încapă tot satul?

mi-am zis, și-am suflat mai departe.

Nu doar printr-un singur pai, ci prin toate

paiele de grâu de pe câmp,

căci venise o nouă vară și tocmai se sfârșise secerișul.

Oprește-te! mi-a strigat sperietoarea speriată.

Balonul de lumină se făcea tot mai mare,

puteau să intre toate satele din jur

în el, însă eu mă gândeam la lumea întreagă și

ziceam că mai am doar nițel de suflat, încă o vară.

Apoi alta și alta, în vreme ce toate sperietorile de ciori

de pe lume îmi strigau să mă opresc.

Și deodată, nimbul de lumină din jurul capului meu,

care ajunsese aproape de cer, a plesnit,

risipindu-se în mii și mii de bucăți.

Zile în șir au cules oamenii din sat

petice de sfințenie de pe câmp.

A adunat și mama câteva.

Dar nu pentru ea.

Fiindcă ei îi ajungea bunătatea cu care se născuse.

Ci ca să coasă la loc icoanele în care

obișnuiam eu să mă ascund.

Deoarece aureola îi dădea celui ce-o purta

puterea de intra în icoane,

oricât ar fi fost acestea de mici.

Iar eu asta făcusem la început, intrasem în

icoana din casa noastră,

deși eram de câteva ori mai mare decât ea,

iar de aici trecusem în icoanele din casele vecine.

Umblam toată ziua creanga prin icoane,

fără ca mama să bage de seamă.

Dacă nu venea un înger

să mă pârască n-ar fi aflat

poate niciodată asta.

Iar

Iar a trecut mama

prin somnul meu.

Ea zice că nu

când o întreb,

dar o dă de gol

mirosul de busuioc

al pernei pe care dorm.