Prin icoane
Nimburi! Nimburi de îngeri!
striga cel din căruță.
Plin pe plin!
Un coș de porumb pe un coș de nimburi!
E-te cum le zice ăsta la mere,
s-a veselit mama, crezând că e vorba
de una dintre căruțele ce coborau
toamna de la munte.
Însă cel ce vindea merele
nu părea să fie om ci sfânt,
căci avea o aureolă
în jurul capului.
Era duminica spre seară
și-n loc să vină noaptea
vedeam cum se crăpa din nou
de ziuă.
Apoi cum răsare soarele,
însă nu cel de deasupra, din cer,
ci un soare mai mic, ce își trimitea razele spre noi
direct de pe chipul sfântului din căruță.
E de la nimbul pe care-l port pe cap!
a spus acesta, arătând cu degetul spre lumina
ce ne învăluise pe toți.
Care nimb, omule?
a îndrăznit tata să deschidă gura.
Mie mi se pare că seamănă c-o aură de înger!
Păi chiar aste e, i-a răspuns străinul.
Aură, aureolă sau nimb sunt unul și același lucru.
Mai bine spune-mi dacă vrei să cumperi una!
Uite, ți-o dau chiar pe aceasta de pe capul meu.
Și dumneata ce faci după aia?
Mai am destule în căruță,
am luat-o p-asta la purtare
ca să poată înțelege lumea despre
ce este vorba.
Eu credeam că ești vânzător de mere!
a dat tata speriat din cap.
Da de unde! i-a răspuns sfântul,
vând aure de îngeri, cum le ziceți voi pe aici.
Mai ieftin ca la mine nu găsiți la nimeni.
Păi ce, se mai găsesc pe undeva de vânzare? mi s-a
năzărit
mie să întreb, dar n-am avut atât de multă
îndrăzneală.
Și câte intră într-un coș? s-a strecurat un glas de
femeie în față.
Una, hai să zic două, dacă sunt dintre cele pentru
copii.
Atât mi-a trebuit, c-am și tras-o de fustă pe mama,
rugând-o în șoaptă să-mi cumpere și mie una.
Eu aș lua chiar mai multe, a spus un vecin de peste
drum de noi,
dar mi-e teamă.
De cine? a făcut negustorul de nimburi ochii cât
cepele.
Mi-e teamă că sunt de furat, a continuat celălalt.
Le-ai șterpelit din biserica vreunei mănăstiri
și acum le dai la schimb pe porumb.
Nu prețul e de speriat la ele, ci faptul
c-o să ne trăsnească Dumnezeu, dacă
o să le vadă pe capetele unor păcătoși ca noi.
Cel din căruță își scoase aura de pe cap și spuse:
Tot un om ca voi sunt și eu,
ba încă unul cu foarte multe păcate,
dar n-a căzut niciun fulger asupra mea
în timpul cât am purtat nimbul.
A trebuit, în zilele de când
sunt plecat de acasă,
să mi-l scot de câteva ori.
Știți de ce?
De ce? murmurarăm cu toții.
Pentru a-mi înfrâna bunătatea.
Am dat jumătate din căruță pe gratis.
Noroc că m-am dezmeticit la timp.
Adică te face să fii mai bun decât ești lumina asta din
jurul capului?
se miră cu voce tare unul dintre cei strânși în mijlocul
drumului.
Nu e lumină, ci sfințenie, răspunse vânzătorul de
nimburi.
Ea e cea care face totul.
Hai să-i luăm și ăstuia micul una!
s-a luminat mama dintr-odată la față,
trăgându-l într-o parte pe tata.
Un coș de porumb, femeie?
Adică mămăliga pe o întreagă săptămână?
Lasă că e mai bună sfințenia decât mămăliga!
a insistat mama.
O fi, s-a lăsat tata în cele din urmă convins,
dar nu prea ține de foame.
Nu ținea, într-adevăr,
pentru că, umblând după aceea,
zi de zi, cu aura cumpărată pe cap,
simțeam cum începe să îmi fie foame.
D-asta mă și întorceam acasă de pe câmp,
fiindcă numai acolo îmi plăcea să fiu sfânt.
Plus că n-avea cine să râdă de mine,
în afară de câteva sperietori de ciori,
pe care le-am astâmpărat repede,
dându-le și lor aura mea,
dar pentru foarte puțin timp,
ca nu cumva să apuce sfințenia să li se urce la cap.
N-a apucat niciodată.
Mie, în schimb, mi s-a urcat de câteva ori.
Mi se părea, atunci, că încep să zbor,
și-n timp ce zburam,
îmi venea să plâng, pe de-o parte, de drag,
pe de alta, de mila caselor mici de dedesubt.
Îmi doream să le iau și pe ele cu mine în zbor.
Și să iau și oamenii din sat.
Sau măcar pe mama și tata,
împreună cu casa noastră,
care era cea mai mică dintre toate.
Cu toate acestea, aureola pe care o purtam
nu încăpea pe capul lor.
Am tot sperat c-o să crească, așa cum creșteam eu,
însă nimbul de sfințenie
rămânea neschimbat, astfel că, într-o zi, m-am
pomenit
că nu-mi mai este nici mie bun.
Una dintre sperietori
mi-a dat ideea cu paiul de grâu.
N-ai observat că seamănă
cu baloanele de la bâlci? mi-a zis aceasta,
îndemnându-mă să suflu aer prin pai,
până începe aura să se umfle.
Exact așa s-a întâmplat.
O umflasem atât de atât de mult încât
încăpea acum toată curtea noastră în ea.
De ce să nu încapă tot satul?
mi-am zis, și-am suflat mai departe.
Nu doar printr-un singur pai, ci prin toate
paiele de grâu de pe câmp,
căci venise o nouă vară și tocmai se sfârșise secerișul.
Oprește-te! mi-a strigat sperietoarea speriată.
Balonul de lumină se făcea tot mai mare,
puteau să intre toate satele din jur
în el, însă eu mă gândeam la lumea întreagă și
ziceam că mai am doar nițel de suflat, încă o vară.
Apoi alta și alta, în vreme ce toate sperietorile de ciori
de pe lume îmi strigau să mă opresc.
Și deodată, nimbul de lumină din jurul capului meu,
care ajunsese aproape de cer, a plesnit,
risipindu-se în mii și mii de bucăți.
Zile în șir au cules oamenii din sat
petice de sfințenie de pe câmp.
A adunat și mama câteva.
Dar nu pentru ea.
Fiindcă ei îi ajungea bunătatea cu care se născuse.
Ci ca să coasă la loc icoanele în care
obișnuiam eu să mă ascund.
Deoarece aureola îi dădea celui ce-o purta
puterea de intra în icoane,
oricât ar fi fost acestea de mici.
Iar eu asta făcusem la început, intrasem în
icoana din casa noastră,
deși eram de câteva ori mai mare decât ea,
iar de aici trecusem în icoanele din casele vecine.
Umblam toată ziua creanga prin icoane,
fără ca mama să bage de seamă.
Dacă nu venea un înger
să mă pârască n-ar fi aflat
poate niciodată asta.
Iar
Iar a trecut mama
prin somnul meu.
Ea zice că nu
când o întreb,
dar o dă de gol
mirosul de busuioc
al pernei pe care dorm.