Amintirile ne hrănesc. Ele conțin clipa trecătoare a unei seri de teatru, clipa subiectivă cînd totul se topește în jur, realitatea se estompează și flacăra iluziei joacă, pîlpîie, farmecă. Îmi plac reprezentațiile de după premieră. Simt o libertate formidabilă în a privi o punere în scenă. Mă uit în tihnă, cu poftă, cînd mi se încîntă ochiul și mintea, cu tristețe cînd, în ciuda eforturilor de toate felurile, formele și fondul sînt incerte, inconsistente. Nu mă agresează absolut nimic din exterior, sînt singură, în acea intimitate extraordinară și fundamentală în receptarea oricărui act creator. Cam după a șaptea reprezentație, cred, drumul este lămurit, din toate punctele de vedere, și nu mai pot apărea deviații mari, coșmarul regizorilor, care să modifice, uneori, radical, percepțiile de la o reprezentație la alta. Spectacolul de teatru este un organism viu, are nevoie de timp ca să se acomodeze, după „naștere“. Mă interesează să-i acord acest interval, cu atît mai mult cu cît nu lucrez la un cotidian și nu sînt obligată să fac cronică de întîmpinare. Mă aflu, așa, foarte aproape de adevărul unui spectacol. Personajele se așază în actori, relațiile intră în ritmul firesc, adică acela în care a fost gîndit.
Acum ceva ani am fost la Sala Izvor a Teatrului „Bulandra“ ca să vad Sorry de Aleksandr Galin, la ceva vreme după premieră. Am fost foarte fericită în seara aceea. Cît este de important să se afle, împreună, pe scenă, actori mari, în formă, care joacă cu toată ființa, pe care îi costă fiecare cuvînt, fiecare virgulă sau tăcere, fiecare respirație. Mariana Mihuț și Ion Caramitru, într-un spectacol cu vibrații foarte speciale, care m-a făcut să murmur, de cîteva ori, în barbă, „Doamne, ce actori!“. Întîmplarea face ca după plecarea lui Ion Caramitru să fi revăzut, într-o noapte, la televizor, Mincinosul lui Goldoni, făcut la începutul anilor ’70 de Sanda Manu la „Bulandra“, o preluare în alb și negru. Ce distribuție formidabilă! Ce tineri și cît de minunați erau, deja, Mariana Mihuț, Ion Caramitru, Florian Pittiș, Mircea Diaconu, Petrică Gheorghiu! Ce energii zburdau în acel spațiu, cum rosteau, cum se priveau, cum construiau starea, situația, relația, mirarea, ludicul! Astăzi știu că ceva din acest miracol s-a diluat. Știu că doar rareori mai există generozitate pe scenă, între parteneri, că aripile superficialităților cresc degrabă, dar cele ale pasiunii greu și că zborul fascinează tot mai puțin. Poate că și întoarcerea asta în timp mi-a picat tare bine. Din acest remember au venit imaginile din Sorry.
Cu scene întregi în cap și romanțe din Unchiul Vanea și Căsătoria, m-am gîndit cu drag la regizorul lor și al spectacolului Sorry, Yuri Kordonsky, astăzi profesor de regie în America. Gîndul îmi zboară, din nou, la Căsătoria. La trăsură, la cai, la birjari. Mariana Mihuț o joacă pe Agafia Tihonovna, pețitoarea cea limbută. În 1933, la Paris, la unul dintre balurile de caritate organizate de presa rusă, de intelectualii ruși, Nina Berberova a fost „distribuită“ în același personaj – nu s-a montat decît un act – și i s-a închiriat o perucă cu bucle aurii și o rochie în stilul epocii. Privind Sorry înțelegeam din nou ce înseamnă să mergi pe mîna unui actor mare, greu, consistent, să-l duci discret în sensuri pe care le-ați căutat împreună. Sînt tot felul de trepte pe drumul adevărat și ascendent al întîlnirii regizor-actor. Aici este o căutare teribilă, plină de angoase, de neliniști.
Despre căutări, trădări, iubiri, oameni, poezie, cenzură, intelectuali, societate totalitară, presiunea interdicțiilor, mutilări de destine este vorba și în Sorry. Galin a scris piese în și despre atmosfera anilor ’80 din U.R.S.S. Reducînd destul de mult din text, Yuri Kordonsky obține tensiunea dramatică, diluată altfel în situații și povești parantetice, construiește o relație mult mai directă, și ea, mult mai dramatică, cu accente tulburătoare între cei doi, Iuri Zvonariov și Inna Rassadina, interpretați de Ion Caramitru și Mariana Mihuț. Astfel, e timp de priviri care răscolesc absențe, de tăceri tulburătoare, în care se „spun“ multe. Concentrînd toată povestea asta, Kordonsky reușește și un fel de studiu de caz, de observare a părții pentru întreg, dar, în același timp, și un fel de radiografie a unui moment din anii duri ai comunismului, una dintre consecințele acestor ani, un moment ce fixează pentru două ore una dintre aberațiile, dintre ororile unui sistem condamnabil, mutilant. Pe mine m-a interesat și povestea, și contextul politic, moral despre care vorbește Galin indirect, ironic, autoironic, cu un soi de asumare care îmi dă fiori. Nimeni nu acuză pe nimeni, enumerările suferințelor și împlinirilor curmate, umane, profesionale ale personajelor, ale colegilor și prietenilor lor se fac ca sub anestezie. Și durerea este alungată, înecată în vodcă și tăcere. Suflete moarte. Regizorul elimină multe reziduuri narative, epice și condensează studiul uman. Pur și simplu. Mă interesează pentru că libertatea noastră de acum trebuie să sondeze, din cînd în cînd, și să analizeze eroarea pînă în cel mai mic detaliu, în dorința igienizării prezentului. Pe urmă, cum alcătuiește regizorul montarea, accentul nu este politic, nu este un manifest, nici în scriitură nu este așa, este o lupă pusă pe oameni, pe tot ce ține de asta, pe lașități, pe curaj sau pe lipsa lui, fără să se șoptească acuzații. De asta, spectacolul mi s-a părut și mai răvășitor, mesajul deschis, universal, atenționînd că oriunde se trece peste demnitate, verticalitate, intimitate și iubire, pămîntul se înclină periculos. Și, pentru tot ce se întîmplă, numai noi sîntem de vină. Fiecare.
Doi foști iubiți, colegi de facultate, literați se întîlnesc, după douăzeci de ani, în Moscova sovietică. Zvonariov este deja cetățean străin, sosit din Israel ca să se căsătorească cu femeia pe care a iubit-o în tinerețe, dar a părăsit-o , alegînd, să spunem, libertatea. Are bani, jonglează demonstrativ, dar precaut, cu dolarii, îi plătește pașaportul, biletele de avion, rochia de mireasă, îi cumpără, practic, libertatea, vrînd să o ia, ca soție, în Israel. Inna Rassadina, poetă cu vocație, ratîndu-și cariera și viața personală, lucrează la morgă. Îmbălsămează și aranjează morți. Undeva, într-un subsol sordid, undeva sub Moscova, undeva în mațele unui sistem cumplit, în viscerele suferinței, în punctul terminus, unde moartea anulează totul. Într-un labirint de țevi, încîlcite, apăsătoare deasupra capului, se încîlcește și povestea lor. Și eșuează. Din nou. Cele două destine, ratate, ratează, iarăși. Zvonariov este deja căsătorit, fie și formal… Ce propune el, atunci? Ce fel de evadare?
E greu de vorbit despre emoția din jocul actorilor, din relația personajelor lor, despre disperările din fiecare. La început, Inna Rassadina, interpretată dumnezeiește de Mariana Mihuț, proaspăt măritătă, este în plin exercițiul meseriei. Cu un șorț enorm, cu cizme și mănuși de cauciuc, legată muncitorește la cap. Bună camuflare pentru femeia din ea. În morga de la subsolul lumii, proaspătul ei soț aranjează pe tot felul de tărgi o masă festivă. Masa nunții lor. Cu sfeșnice, cu toalete de miri, cu vodcă. Aici să fie, de fapt, evadarea din lume și din fiecare? În subsolul sordid – extraordinară ideea de spațiu a scenografei Nina Brumușilă! – al neființei? M-am uitat la fiecare gest al Marianei Mihuț și al lui Ion Caramitru. La complicitatea lor. La controlul ochilor. La ce vine de acolo. Provocare și susținere. Din corpuri, care imprimă atitudini, încremeniri într-un gest, prelungirea altuia. Cîtă plăcere să joace, cîtă grijă față de cuvînt, de nuanțe, de personaj, de celălalt. Cîtă forță și cîtă vulnerabilitate.
Amintirile aduc dorul, doi mari actori și o impecabilă lecție de actorie, o scufundare în voluptatea jocului și a scenei.