Nimic mai potrivit decât această relansare publică a Uniunii Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali „Mihail Jora“ într-un moment simbolic, ziua onomastică (8 noiembrie) a muzicianului al cărui nume îl poartă, și într-un an în care sărbătorim 130 de ani de la nașterea, precum și jumătate de secol de la moartea lui Jora. Programând și organizând evenimente cu grijă pentru asemenea detalii semnificative, cunoscuta realizatoare de emisiuni radiofonice Luminița Arvunescu și colega ei, Monica Isăcescu, readuc la lumină și modernizează cu gust o inițiativă de acum trei decenii a profesorului nostru de muzicologie, regretatul Grigore Constantinescu, cel care a înființat Uniunea respectivă în 1990. Recitalul aniversar de la Muzeul Colecțiilor de Artă, unul din proiectele UCRRM, și-a propus să refacă parțial un eveniment din 8 noiembrie 1941, organizat de discipolul lui Jora, Constantin Silvestri, pentru a-l sărbători la împlinirea a 50 de ani.
Despre Mihail Jora se pot enumera lucrurile evidente și deja binecunoscute: este compozitorul care îl secondează pe George Enescu spre intrarea României în modernitatea muzicală a secolului XX, și profesorul celui care li se alătură în același scop, Paul Constantinescu; s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români, a condus Radio-ul românesc (în primii ani de la înființare); ca Rector al Academiei Regale de Muzică se vede silit să părăsească instituția câțiva ani, în 1948, după ce ceruse public un moment de reculegere pentru abolirea monarhiei); exprimările sale țintite, savuroase, laconice și ironice colorează paginile memorabile de critică muzicală în peisajul interbelic bucureștean (cronici reunite în cartea Momente muzicale); nu în ultimul rând, este profesorul care a ghidat pe unii dintre cei mai valoroși compozitori români postbelici.
Putem, apoi, să răsfoim prin anecdotica savuroasă legată de atitudinile lui Jora în viața publică și la catedra sa de la Conservator. Vom da peste o persoană integră, intransigentă, peste mărturii despre vorbirea sa presărată neabătut de expresii și accente moldovenești, despre bastonul de care se ajuta după rana căpătată în Primul Război Mondial. Replicile rapide și tăioase reflectă nu de puține ori curajul muzicianului și, desigur, temperamentul său deloc înclinat spre compromis: pianista Lisette Georgescu relatează, de pildă, cum, sunat spre sfârșitul anilor ’40 de un activist de partid care întreabă la telefon: „tovarășul Jora e acasă?“, el răspunde: „Jora da, tovarăș ba!“.
Dintre discipolii săi, compozitorii Dan Constantinescu și Pascal Bentoiu și-au portretizat maestrul cu luciditate dublată de o adâncă afecțiune. „Un om exigent, sever dar drept, reținut în recunoașterea calităților și teribil de iscusit în descoperirea defectelor, violent cu impostura și incompetența, cu atât mai violent, cu cât erau mai sus plasate și mai adânc înfipte, necruțător cu prostia și incultura, de o totală independență față de mai marii zilei și spunându-le cu o libertate absolută cele mai neplăcute lucruri cu putință (…), un om vibrând la toate formele pe care frumosul le îmbracă în viață și artă, hărăzit cu o sensibilitate ieșită din comun față de poezie, de o rară fidelitate față de prieteni, cu un simț al solidarității umane nedezmințit în nici o ocazie a vieții, posedat de o dorință de perfecțiune, de o sete de absolut, atât de rare într-o țară de la porțile răsăritului, obsedat de un simț al datoriei care împingea curajul până la sacrificiul total.“ (Dan Constantinescu, Gânduri despre Mihail Jora)
„L-am văzut în tot felul de situații. L-am văzut exersându-și ironia necruțătoare asupra diverselor înfățișări pe care le lua prostia omenească (mare creatoare de forme; de conținut, mai puțin). L-am văzut luptând, ca un modern Don Quijote, cu morile de vânt (…). L-am văzut în situații cumplite din care poate oricine altcineva ieșea înfrânt, dar și în momente de împlinire ce nu sunt date oricărui artist. L-am văzut în fine, dar abia către sfârșitul vieții lui, obosind și îndepărtându-se în oarecare măsură de înțelegerea fenomenului creației și căutărilor contemporane. (…) În cele din urmă, mi-am dat seama de anvergura excepțională a muzicianului și de rolul său uriaș în edificarea unei școli românești de compoziție. Sonatele, quartetele, lucrările orchestrale sau cele corale, dar mai ales liedurile și baletele pe care le-a creat se înscriu ca jaloane de extremă importanță în drumul muzicii noastre.“ (Pascal Bentoiu, Mihail Jora)
În urmă cu opt decenii, câțiva colegi și discipoli i-au dedicat piese instrumentale și vocale lui Jora, sărbătorindu-l în Sala Orfeu de pe Calea Victoriei. Acum, în altă clădire de pe aceeași stradă, programul nu a putut fi identic, și a reluat doar unele trasee de atunci, suficiente însă pentru ascultătorul prezent pentru a-și face o imagine – chiar și fragmentară – asupra muzicilor românești interbelice sau din preajma anului 1940. Nu toate sunt de primă mărime, și diferențele se lasă percepute între o piesă convențională și palidă ca Allegretto rustico de Romeo Alexandrescu, sau simplistul Cântec de leagăn al lui Gheorghe Dumitrescu (deși ambele redate sensibil și cu grijă pentru detaliu de Daniel Ciobanu, respectiv soprana Laura Tătulescu însoțită la pian de Ștefan Doniga) și celelalte partituri din program. Un discurs dramatic versatil, perfect arcuit de Paul Constantinescu în liedul cu ecouri folcloric-balcanice Doi voinici trec peste Jii (pe versuri de Radu Gyr) i-a oferit Laurei Tătulescu terenul ideal pentru forța ei cuceritoare, bine susținută de Ștefan Doniga. Iar în aceeași interpretare, renumele lui Jora de creator al liedului românesc modern a primit argumente hotărâtoare prin cele Patru lieduri op.20 (pe texte de Ion Pillat), cu neîntrecuta ureche a compozitorului de a asculta finețurile poeziei pe care o muzicalizează. Pianistica de complexitate și virtuozitate (pe alocuri prokofieviană, alteori bartókiană) a lui Constantin Silvestri din Baccanala și Piesa de concert op.25 nr.3, precum și diversitatea fermecătoare a parfumului francez asezonat cu ecouri din ragtime în Joujoux pour ma dame de Mihail Jora au pus la încercare micul și vechiul pian din sala Muzeului Colecțiilor de Artă și, desigur, pe Raluca Știrbăț, ieșită cu brio din această probă. Într-o altă zonă, de claritate și lumină neoclasică, Sonatina pentru mâna stângă de Dinu Lipatti a beneficiat de inteligența și eleganța caracteristice lui Daniel Ciobanu în a construi forma și sonoritatea. În fine, Mica suită pentru vioară și pian a lui Jora a adus în prim plan sunetul bogat și fluid al Dianei Jipa, secondat de un ideal partener de duo, cum s-a arătat în acest recital Ștefan Doniga.
Pe asemenea interpreți, cărora astăzi le sunt accesibile mari scene de concert ale lumii, putem conta să scoată din penumbră muzici românești alese cu grijă. Chiar dacă muzicologia autohtonă a reușit să schimbe tonul și să arunce priviri proaspete și competente asupra clasicilor – de pildă, volumul Mihail Jora, un modern european de Florinela Popa (2009) –, scrierile despre muzică nu sunt suficiente. E adevărat, ele pot reformula perspectiva impregnată ideologic de până în 1990, conturând cu mai multă acuratețe locul unui Jora, de pildă, în curentul neoclasic european, relația sistemului său armonic cu muzici de Paul Hindemith sau Olivier Messiaen, cu retorica modernă occidentală, dar și cu realismul socialist din România postbelică. Sunt absolut necesare asemenea reconsiderări. Vitală este însă intrarea lui Jora (și a lui Silvestri, și a lui Paul Constantinescu) într-un repertoriu de largă circulație, alături de contemporanii lor din Estul și Vestul Europei. Tinerii artiști protagoniști ai recitalului menționat par a fi ambasadorii ideali pentru o asemenea misiune.