Suntem în 22 decembrie, data la care regimul Ceaușescu, în 1989, a căzut, conducătorul statului fugind cu elicopterul de pe acoperișul sediului Comitetului Central, foarte aproape de a fi linșat de către manifestanții care intraseră în C.C. V-ați mai referit la acest final de regim, o dată chiar într-un editorial al României literare, dar merită revenit, la rece, asupra evenimentelor trăite atunci la cald. Securitatea l-a trădat pe Nicolae Ceaușescu? Dacă nu, de ce nu a reprimat manifestanții din Piață? Dacă da, revoluția a fost dublată de o lovitură de stat susținută de Securitate împotriva dictatorului ce părea omnipotent? În fine, dacă Securitatea a contribuit la schimbarea regimului Ceaușescu, i se poate recunoaște de către istorici un rol pozitiv? Dvs. cum vedeți și interpretați lucrurile, după trei decenii și mai bine?
Între 16 și 19 decembrie 1989 eram la Bacău, unde am aflat, ascultând Europa Liberă în casa unui prieten, ce se întâmplă la Timișoara. Atunci am făcut una din puținele mele preziceri care s-au adeverit, și anume că, dacă, în pofida represiunii, timișorenii vor ieși în stradă și a doua și a treia zi, la fel de numeroși și de neînfricați, regimul ceaușist se va prăbuși. Am scris în Epilogul Istoriei critice ce căutam la Bacău: la sfatul lui Z. Ornea, mă dusesem la tipografia locală unde urma să se tragă primul volum cu câteva zeci de intervenții pe text menite să întârzie publicarea cărții. Cum să-mi explic, înaintea oricui, mie însumi de ce un autor ar vrea să-și amâne el însuși publicarea? Nici eu, nici Z.Ornea n-aveam nici cea mai mică idee de ceea ce se va întâmpla în săptămâna care începea. Previziune! Ha-ha! Nu jucam la Loto, nu nimeream rezultatele la Pronosport (asta, în cazurile, rarisime, în care jucam). Probabil că evenimentele din celelalte țări comuniste exercitau asupra noastră, românii, o anumită presiune. Zidul Berlinului căzuse. Gorbaciov își luase mâna de pe România, care, rebelă, de data asta în sensul rău, nu voia nici glasnosti, nici perestroika. (Nu țin minte să mai fi spus asta. Culmea uituceniei ar fi să ți-o fi spus chiar ție, dragă Daniel, în precedentele noastre Convorbiri. În noiembrie 1999, așadar, am fost sărbătorit la Tescani ca prospăt sexagenar. L-am invitat pe ultimul președinte comunist al C.J. Bacău, cel dintâi care-mi vorbise, cu exact zece ani înainte, cu ocazia vizitei mele la Bacău, despre evenimentele de la Timișoara. Asta am spus-o cu siguranță în Epilog. Ne cunoșteam de la Zilele G. Călinescu de la Onești. De altfel, sărbătorirea mea fusese ideea lui C. Th. Ciobanu și a oneștenilor. Omul fusese membru în ultima delegație PCR, condusă de Ceaușescu, la Moscova, nu mult înainte de sfârșit. Mi-a spus că, de fapt, Ceaușescu se invitase singur și că Gorbaciov îl primise cu vădită răceală. În afara salutului tovărășesc, ceea ce tocmai răceală însemna în jargonul comunist internațional, Gorbaciov nu-i adresase liderului român nicio vorbă. „Cum nicio vorbă?“, am întrebat eu uluit. Măcar: ce face tovarășa Leana, ce fac copiii. Ce face țara, știa Gorbaciov prea bine. L-a lăsat adică pe oaspete să deschidă discuția. Și Tovarășul n-a stat pe gânduri: „Nu le permiteți, tovarășe Gorbaciov, imperialiștilor să pornească războiul împotriva veteranilor mișcării comuniste internaționale.“ Frază greu de inventat de fostul activist PCR. Ce a urmat? Nimic. Dosvidania. Dosvidania.) După această prea lungă paranteză, să revin la tema convorbirii noastre. Nu sunt sigur că putem vorbi de o influență la propriu a evenimentelor din lagărul comunist, care fusese scuturat strașnic de revoluția din Ungaria în 1956, de „Primăvara de la Praga“ în 1968 sau de Solidaritatea poloneză în 1981. Dar că toate acestea și, desigur, multe altele creaseră și la noi o stare de tensiune (tensiune, nu neapărat așteptare) este evident, mai ales că situația socială și economică din România se înrăutățea. Așa încât, în 1989, modelul vecinilor noștri părea să poată fi urmat și de noi. Regimurile comuniste cădeau ca piesele unui domino. Trebuia să ne vină și nouă rândul. Și ne-a venit, într-un decembrie cu vreme bună, acum 31 de ani. În urma noastră rămăsese doar Albania.
De ce ne-am aflat la coadă, de vreme ce, odată cu greva minerilor din 1977 sau, cam tot atunci, cu un sindicat asemănător Solidarității, ca să nu mai vorbesc de Brașovul lui 1987, ne-am fi putut număra printre primele țări în care avuseseră loc revolte contra regimului? De obicei se dă vina pe duritatea dictaturii ceaușiste. E o cauză, desigur, dar nu singura. Altele trebuie căutate în trecutul comunismului românesc dinainte de ceaușism. Cu ocazia unei întâlniri cu Miklós Haraszti la Washington la începutul lui 1990, despre care sigur am mai vorbit, politicianul maghiar mi-a atras atenția asupra unui lucru la care nu mă gândisem, și anume că agonia comunismului a cunoscut trei momente cruciale: Raportul secret al lui Hrușciov despre crimele lui Stalin la Congresul XX al PCUS din februarie 1956 care a aprins primele focare ale antistalinismului, „Primăvara de la Praga“, care a fost prima încercare de reformă radicală a partidului și implicit a statului totalitar și momentul Solidarității, care a fost prima mișcare net anticomunistă. „În majoritatea țărilor din lagăr, cele trei atitudini s-au succedat vreme de o jumătate de secol. Voi, în România, sunteți obligați să le faceți pe toate trei în același timp.“ M-am gândit de multe ori la constatarea lui Miklós și m-am convins că avea dreptate. Într-adevăr, la noi, antistalinismul, antitotalitarismul și anticomunismul au debutat cu manifestul în 28 de puncte al FSN. Unele prevederi au rămas pe hârtie până astăzi. De aceea revoluția noastră a fost, cred eu, una socială și nu una politică. O răbufnire neașteptată a unei populații adusă la limitele răbdării de un regim rămas stalinist în esență până la capăt, cu toate zorzoanele naționaliste din anii 1970-1980, și totalitar, sub mâna de fier a lui Ceaușescu. S-a strigat contra dictatorului, în primul rând și firesc, contra comunismului, apoi, chiar din prima zi.
Mă întrebi ce rol cred eu că a jucat securitatea. Date fiind cele spuse, cred că rolul ei a fost mai degrabă pasiv: a stat la pândă ca să vadă evoluția lucrurilor. Nu știu ce să spun în privința capacității ei de prevedere înainte de decembrie 1989. Din unele surse, s-ar părea că știa că soarta dictatorului este pecetluită. Din altele, că s-a dovedit la fel de oarbă ca partidul. Acesta din urmă, cu siguranță, n-a jucat în revoluție niciun rol. Depinde și la ce niveluri ale Securității sau ale partidului ne referim. Conducătorii ambelor instituții erau în mod cert mai informați și vor fi fost mai implicați decât masele de activiști sau securiști. Între unii și alții erau și câteva deosebiri. Vlad sau Stănculescu știau cu siguranță mai multe decât Iliescu sau Brucan și nu numai pentru că ei nu fuseseră niciodată trași pe margine, cum fuseseră cei din urmă și, încă, de ceva timp. În regimurile nedemocratice, cine are informația are și decizia. Și cine are informația are și puterea. Aproape exclusiv. Provocarea revoluției și acapararea rezultatelor ei sunt lucruri diferite: cele spuse de mine își încetează orice sens dacă ne referim la felul în care peceriștii și securiștii au profitat de revoluție, trecând-o în beneficiul lor. În această din urmă privință, îmi rezerv dreptul de a bănui și fostul partid, și fosta Securitate de a fi pus la cale, împreună sau separat, acapararea sistematică, organizată a revoluției odată înfăptuite de mulțimea ieșită în stradă, și totodată pe urmașii lor din două generații de a fi tras (de a trage încă) foloase necuvenite.
Găsești, dragă prietene, că am răspuns satisfăcător la întrebări? Eu găsesc!