Profil Clara Usón
Clara Usón s-a născut în 1961 la Barcelona. A făcut studii de Drept şi a profesat ca avocat, apoi şi-a îndreptat atenţia spre literatură. A publicat mai multe romane, printre care Noches de San Juan (1998), distins cu Premiul Lumen, Primer vuelo (2001), El viaje de las palabras (2005) şi Perseguidoras (2007). În 2009, romanul Corazón de napalm este distins cu Premiul Biblioteca Breve. Fiica Estului (2012; Polirom, 2017) se va dovedi un bestseller, ajungând la şapte ediţii. Pentru el, Clara Usón primeşte Premiul Ciudad de Barcelona, Premio per la Cultura Mediterranea şi prestigiosul Premio de la Crítica, o recompensă literară acordată anual de un juriu al criticilor literari spanioli celui mai bun roman scris în limba spaniolă din întreaga lume. Pentru romanul Asasinul timid, Clarei Usón i s-a decernat, în cadrul Târgului de Carte de la Guadalajara, Mexic, Premiul Sor Juana Inés de la Cruz, cel mai important premiu internaţional care se acordă pentru a promova literatura scrisă de femei, în limba spaniolă, în orice ţară a lumii.
Cartea cea mai autobiografică
Asasinul timid este un roman care evocă perioada tranziţiei spaniole de la dictatură la democraţie, pornind de la episodul întunecat al morţii Sandrei Mozarovski, o actriţă din epoca filmelor eliberate de cenzura franchistă. Fiica unui diplomat rus scăpat din lagărul comunist, Sandra se bucură de un succes rapid graţie uşurinţei cu care îşi dezvăluie corpul în filme cu subiecte facile, ajungând însă şi la presupuse relaţii amoroase cu însuşi regele Spaniei, despre ale cărui aventuri extraconjugale presa vorbeşte atât de mult, menţionând de fiecare dată şi numele Sandrei Mozarovski. Misterul morţii ei la numai optsprezece ani (accident, sinucidere sau crimă?) este unul din firele narative ale cărţii, care îi serveşte autoarei ca fundal pentru rememorarea propriilor experienţe dramatice din aceeaşi perioadă, când exuberanţa descoperirii libertăţii o aduce şi pe ea în pragul unui sfârşit tragic. Salvarea vine de la mama sa, cu care autoarea avusese întotdeauna o relaţie complicată, dar şi graţie descoperirii scrisului ca mod de supravieţuire şi a posibilităţii de a se întâlni, în lumea ficţiunii, cu trei personaje insolite: Camus, Wittgenstein şi Pavese.
Clara Usón are, de foarte puțin timp, o a doua carte în limba română (prima – un best-seller –, Fiica Estului) – în aceeași traducere, strălucită, a doamnei Mariana Sipoș și la aceeași editură, Polirom. Asasinul timid, un roman cu puternice note autobiografice, stă la baza acestui interviu acordat în exclusivitate de autoare revistei România literară.
Cristian Pătrășconiu: Putem să spunem că această carte – Asasinul timid – este cartea cu cele mai multe note autobiografice dintre toate cele pe care le-ați scris până acum?
Clara Usón: Da, chiar așa și este. În Asasinul timid, am făcut un fel de striptease psihologic și personal, fără însă ca sexul sau erotismul să fie implicat. Disponibilitatea mea a fost foarte mare; l-am deschis, pentru ca toată lumea să vadă (aceasta este, desigur, o exagerare, nu am milioane de cititori; cea mai mare parte a lumii nu știe de păcatele mele). Mi-am dezvăluit cele mai întunecate secrete, însă nu din exhibiționism, ci din nevoia interioară de a mă împăca cu trecutul meu și, sper, pentru a putea să mă iert.
V-ați luptat cu dumneavoastră pentru a scrie și când ați scris o asemenea carte?
Mă lupt, de fapt, cu toate cărțile mele, fără să existe vreo excepție; de altfel, cred că așa procedează majoritatea sau poate că toți scriitorii. Procesul de scriere este o muncă grea, dar foarte plină de satisfacții, atunci când reușești să împingi lucrurile în direcția cea bună. Pe de altă parte, scrierea acestui roman a avut o complicație suplimentară, pentru motivul că scriam despre mine, lucru pe care nu-l făcusem până atunci. Am fost ajutată de un truc: mi-am spus, în timp ce scriam la roman, că nu am nicio obligație să îl public, iar în acest fel am reușit să mă simt liberă ca să mă ocup de toți demonii mei.
Este Asasinul timid (și) o spovedanie, (și) o eliberare?
La modul cel mai important – este pur și simplu un roman; un roman în care ficțiunea și faptele sunt amestecate și ale cărui personaje sunt oameni reali, inclusiv eu. M-am tratat ca pe un personaj, într-o manieră destul de nemiloasă. Pe de altă parte, nu pot să neg că nu există cu siguranță o trăsătură confesională în sensul strict religios al cuvântului „mărturisire“; nu are cum să nu existe așa ceva, de vreme ce în această carte mi-am dezvăluit sufletul, temerile, obsesiile și păcatele. Am dezvăluit lucruri din trecutul meu de care nu pot fi mândră și care, pentru mulți ani, m-au umplut de rușine; aș spune aici că, într-un fel, sacramentul meu secular a funcționat. După ce am scris cartea, mi-am dat seama că sunt într-un fel de pace cu mine însămi, că mă înțeleg mai mult, mai adânc și mai bine; și, ca o mică zeiță, am reușit să mă iert. Da: scrierea acestei cărți a fost o experiență cathartică.
Ați ajuns din întâmplare la Sandra Mozarovski sau trebuia să ajungeți la ea? Altfel spus: a fost o pură întâmplare că v-ați intersectat cu această poveste – tragică și încă neclară și astăzi – sau a fost o necesitate?
Am dat peste cea care avea să devină unul din personajele principale din Asasinul timid, peste Sandra Mozarovski din întâmplare; pur și simplu, am citit despre aceasta într-un ziar. Nu știam de existența ei până atunci. M-a intrigat faptul că ea fusese o actriță a nudității; am aflat atunci că, în timp ce mergea la școală, Sandra Mozarovski filmase deja filme cu alură erotică până la cincisprezece ani. Și, de asemenea, s-a zvonit că ar fi fost iubita noului nostru rege de după sfârșitul lungii domnii a Generalului Franco, Juan Carlos I; nu mai puțin intrigant a fost faptul că moartea ei la doar 18 ani ar fi putut fi cauzată de aceasta. Am găsit-o fascinantă. Sandra era cu doar trei ani mai în vârstă decât mine. Cinematograful nud („destape“) a marcat o tendință a cinematografiei erotice care a început în Spania la începutul anilor șaptezeci, deoarece vechiul dictator Franco scădea în popularitate, așa încât, și sub forma aceasta cinematografică, regimul a anunțat semne ușoare de deschidere și a semnalat că ar fi posibile noi libertăți. Acest fapt a fost un șoc pentru societatea spaniolă și la rândul meu îmi amintesc că nu a fost ceva tocmai obișnuit când, brusc, imagini cu sânii femeilor au fost lăsate să fie afișate pe ecrane, în sălile de cinematograf. Dictatura era foarte puritană; până atunci actorii de sex feminin erau bine camuflați , aproape aș spune că „decupați“ în filme. Privind lucrurile retrospectiv, ceea ce am luat atunci ca pe o promisiune uimitoare de libertate și de modernitate, de pildă exploatarea corpului femeilor foarte tinere, precum Sandra, a fost chiar opusul, însă noi eram atât de dornici de schimbare… Sandra a fost declanșatorul cărții, am vrut să scriu despre ea și despre tragica și scurta ei viață și, în același timp, despre Spania din acea vreme, despre sfârșitul franchismului, nu mai puțin despre tranziția la democrație, care, așa cum s-a întâmplat în realitate, a coincis cu adolescența și cu tinerețea mea. Eu aparțin generației care a ajuns la vârsta majoră odată cu instaurarea democrației. Cu naivitate, am confundat libertatea cu dreptul la petrecere la nesfârșit, cu momentele de beție și cu consumul de droguri. Într-un fel, în Asasinul timid, mi-am folosit propria poveste de viață ca metaforă a generației mele. Am fost o fiică a timpului meu.
Unde se aseamănă și unde se deosebește Sandra Mozarovski de Ana Mladic, Fiica Estului? Am putea spune că Sandra Mozarovski este un fel de Fiică a Vestului?
Există, da, câteva asemănări clare: ambele erau femei tinere care au murit tragic, se pare că prin sinucidere. În cazul Anei Mladic, acesta este un fapt. Cât despre Sandra Mozarovski, o posibilitate. Potrivit presei oficiale, ea a murit accidental, căzând de la un balcon, la ore 3 dimineața, când, chipurile, ar fi încercat să ude plantele. Pe de altă parte, deși neconcordanțe flagrante apăreau în versiunile oficiale, ceea ce s-a insistat să se indice ca fiind cauza reală a acestei morți a fost suicid și nu crimă. Eu sunt obsedată de sinucidere atât într-un fel personal, cât și ca scriitoare. Mi-am dat seama că în toate cărțile mele există cel puțin o sinucidere și că „timidul asasin“ – care se regăsește ca titlu și în această carte – se referă la sinucigaș. Cesare Pavese, cel care s-a sinucis într-un mod faimos, a scris că toate sinuciderile sunt omucideri timide și eu mi-am luat libertatea de a modifica această perspectivă: după mine, sinucigașii sunt asasini timizi. Ana Mladic era fiica perfectă: cuminte, muncitoare, pe cale să devină medic. Sandra era opusul. Rebelă în familia ei foarte conservatoare din clasa de mijloc spaniolă a acelor vremuri, a decis să devină o actriță în filme erotice, spre nemulțumirea părinților ei. Dar ambele – și Ana, și Sandra – au fost, într-un fel, victime ale timpului lor. Ana, din cauze care țin de cine a fost tatăl ei, Ratko Mladic și de ce a făcut acesta în războiul bosniac; Sandra, pentru că, în calitate de actriță aspirantă în Spania anilor șaptezeci, i s-au oferit doar roluri care implicau mult sex și goliciune, și nu în ultimul rând, din cauza presupusei relații cu regele Spaniei.
În ce fel vă este Sandra Mozarovski (ca) o soră?
Nu știu cum să răspund la această întrebare. Presupun că dacă Sandra ar fi fost sora mea mai mare, aș fi încercat și eu să mă orientez spre filmele erotice, eram o imitatoare a surorii mele adevărate!
Și în Asasinul timid, și în Fiica Estului scrieți despre vieți, despre destine care sunt marcate adânc de sisteme autoritare – Miloșevic & Mladic din fosta Iugoslavie, Franco în Spania. Ce uităm prea ușor că fac asemenea regimuri autoritare cu viețile oamenilor?
Poate pentru că, așa cum a scris Hegel, singurul lucru pe care îl învățăm din istorie este că nu învățăm nimic din istorie. Trăim vremuri dificile și periculoase, democrația însăși este pusă la îndoială, regimurile autoritare prosperă și există chiar o nouă invenție numită democrație iliberală promovată și aplicată în Europa. Naționalismele sunt în plină expansiune, ura față de celălalt, față de migrant, față de refugiat, este alimentată activ de politicienii occidentali. Recent, un ministru britanic, Priti Pattel, ea însăși fiica migranților indieni, s-a felicitat pentru că s-a încheiat cu libertatea de mișcare, în numele libertății. Acum trebuie să-l citez pe Marx citându-l pe Hegel: „Istoria se repetă, mai întâi ca tragedie, a doua oară, ca farsă“. Deși unii politicieni contemporani precum Trump sau Johnson pot părea că sunt o farsă, eu îi simt înfricoșători. Anii 20 ai secolului 21 încep să semene prea mult cu anii 20 ai secolului XX, inclusiv pandemia.
Credeți, împreună cu Albert Camus, că problema sinuciderii este singura problemă filozofică cu adevărat importantă?
Nu sunt un filozof și îmi pot imagina că mulți filozofi învățați ar implora să se deosebească de Camus, dar în cazul meu „să fiu sau să nu fiu?“ este întrebarea recurentă care m-a asaltat încă de la o vârstă fragedă.
Ludwig Wittgenstein este, în Asasinul timid, un mare personaj. Probabil că, pentru cine îl cunoaște de la distanță pe acest uriaș gânditor, opțiunea dumneavoastră poate să pară o surpriză. De ce ați simțit nevoia să apelați tocmai la Ludwig Wittgenstein?
Pentru a fi sinceră, am fost prima surprinsă când Ludwig Wittgenstein s-a dovedit a fi un personaj major în romanul meu. Lucrurile acestea se întâmplă pur și simplu. Nu mă voi preface că îi înțeleg filozofia, potrivit lui nici măcar Bertrand Russell, mentorul și colegul său filozof, nu a fost capabil de aceasta. Sinuciderea este problema principală în romanul meu și Wittgenstein a fost obsedat de aceasta toată viața; trei dintre frații săi s-au sinucis. Și, ca om, era atât de contradictoriu încât nu pot să nu simt simpatie pentru el. Cât despre celebrul său aforism din Tractatus: „Despre ceea ce nu putem vorbi, cel mai bine este să tăcem“, poate fi aplicat multor subiecte, nu numai chestiunilor de ordin metafizic; cum ar fi, de exemplu, lucrurile care nu puteau fi menționate în timpul dictaturii sau în cele dominate tabuurile media despre abaterile fostului nostru rege, până foarte recent.
În Asasinul timid sunt prezenți, într-un fel, și Pavese, și Cehov, și Camus și – foarte prezent! – Ludwig Wittgenstein. Filozofia ajută romanul modern, romanul contemporan?
Nu pot vorbi decât pentru mine. Am decis să interacționez cu Pavese, Camus și Wittgenstein în romanul meu, ca și cum aș vorbi cu intelectuali care au scris despre sinucidere și, inevitabil, despre sensul vieții. Camus a spus: „Viața este absurdă, continuă cu ea“. Și Cehov a răspuns la o întrebare despre sensul vieții pe care i-a pus-o viitoarea sa soție astfel: „Este ca și cum ai întreba despre semnificația unui morcov. Un morcov este un morcov și nu se mai știe nimic „. Și asta ne conduce din nou la Wittgenstein: „Despre ceea ce nu putem să vorbim, cel mai bine este să tăcem“. La aceasta replica mea este următoarea: s-ar putea să nu pot vorbi despre subiect din punct de vedere filozofic, dar pot scrie întotdeauna un roman!
Dar studiile dumneavoastră juridice ajută scriitoarea de roman care sunteți?
Da, sunt convinsă că da. Nu numai studiile mele juridice, ci și practica mea ca avocat timp de mulți ani. Am căpătat obiceiul de a cerceta faptele, legile și precedentele aplicabile cazurilor mele, iar acest tip de disciplină mi-a fost foarte util când am făcut cercetări pentru ultimele mele romane, cum ar fi Fiica Estului sau Asasinul timid.
V-ați revenit greu după ce ați scris o asemenea carte? V-ați întors cu greu la cadența vieții obișnuite?
Trec întotdeauna printr-un proces de reajustare după ce am scris o carte. Există acest sentiment de vid și, cum să spun, de lipsă de scop după terminarea unui proiect care mi-a luat câțiva ani din viață. Sinceră să fiu, după ce i-ai livrat editorului un roman, poți să simți că viața este într-adevăr foarte absurdă! Numai scrierea unui alt roman poate șterge acel sentiment.
Ați fost un Sisif fericit scriind la Asasinul timid?
În timp ce scriu un roman, simt sentimentul că am un scop; de asemenea, simt un fel de împlinire care mă face destul de fericită. Oscar Wilde a scris odată: „Munca nu mi se pare niciodată o realitate, ci ca un mod de a scăpa de realitate“ – și exact asta simt când scriu. Ca și Camus, ca în Sisif, îmi împing stânca în sus pe munte, dar spre deosebire de el, eu o fac cu bucurie, deși știu că atunci când ajung pe vârf stânca va cădea din nou jos; însă scrisul mă ține ocupată și sunt mulțumită în mica mea lume, așa cum sunt, ferită de realitate.
O asemenea sinceritate cum este cea cu care lucrați la acest roman poate să vulnerabilizeze sau, dimpotrivă, poate să facă un om mai puternic?
A fi scriitor înseamnă a fi vulnerabil. Lucrezi mult timp izolat, făcându-ți treaba și atunci când cartea ta este în cele din urmă făcută publică, ești expus(ă) către tot felul de critici și dezamăgiri. În acest caz, așa cum am spus deja, singura modalitate prin care aș putea să mă conving să fiu sinceră și cinstită a fost să îmi spun tot timpul: „dacă nu te simți la îndemână sau suficient de curajoasă, nu trebuie să publici această carte“. Și a funcționat de fiecare dată.
Poate fi periculoasă în vreun fel lectura romanului Asasinul timid? Poate fi periculos să privești către tine însuți, să acorzi (mai) multă atenție interiorității?
Presupun că toate scrierile autobiografice implică un nivel de privire a buricului care nu este niciodată bun. Am făcut asta o dată, nu o voi mai face, este o promisiune.
Putem spune că faptul că ați putut încheia o asemenea carte cum este Asasinul timid v-a dat „o nouă față“, un nou chip? Poate chiar o nouă viață?
Nu vreau să mă repet. Cred că am răspuns deja la această întrebare prin acest interviu. Aș spune că după ce am scris Asasinul timid am făcut pace cu mine în legătură cu trecutul meu turbulent. Am luat o greutate mare de pe umeri, sunt ca un Sisif liber. M-am simțit eliberată.
