Povara prezentului

Louise Glück (n. 1943) a tipărit până acum douăsprezece volume de poezii și două de eseuri, pentru care a fost recompensată cu multe distincții de prestigiu, culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură (2020). Este pentru prima oară tradusă și în limba română, la Editura Pandora M care ne oferă culegerea de poeme Noapte credincioasă și virtuoasă.

Se vede că traducătorul a păstrat spiritul original al poeziei, dar și pe cel originar, astfel încât omofoniile și ambiguitățile intraductibile (pe care le-a și semnalat) să nu se resimtă ca un gol textual. Bogdan-Alexandru Stănescu a văzut inima poeziei, i-a ascultat bătăile și pe acelea le-a redat în noul grai, conservându-le ritmul. Acest ritm interior, obsesiv și surd, a potențat translarea în limba română.

Remarcăm de la primele versuri transparența limbajului, tonul sacerdotal, prezențele descărnate, deși vii, care populează un univers în mișcare. De ce în mișcare? „Cât de profund mă împotriveam la asta!/ Îmi părea superficial și fals, sau poate/ parțial și fals – Pe când adevărul – ei bine, adevărul,/ așa cum îl vedeam eu/ era exprimat în nemișcare“ (Sabia în stâncă). Avem deja prefigurată „intriga“ unei lumi ce, sub aparența firescului, sub faldurile acceptării ascunde o cavitate deconcertantă, plină de asperități. În acel spațiu deambulează fantomatic o dezolare ce a învățat să se subțieze pentru a trece neobservată, ceea ce ne sugerează că evidenta simplitate a rostirii a fost obținută cu greu și este rezultatul efortului de a crea demnitate acolo unde nu este, adică pe chipul mutilat al realului. „Poate că cele două momente mărețe se vor ciocni/ și-mi voi vedea cele două euri cum se-ntâlnesc, venind și plecând – / Bineînțeles, mare parte din eul meu originar/ a murit deja, așa că un strigoi va trebui/ să-mbrățișeze o mutilare“ (Apropierea de orizont).

Multitudinea de biografeme mozaicate capătă sens tocmai prin sacrificiul creator ce le insuflă viață. Totul devine astfel prezent. Poeta vâslește împotriva curentului. Pentru că, știm bine, oamenii obișnuiți fug de prezent – și s-au creat în acest scop metode infinite, din ce în ce mai complexe și mai viclene – astfel încât prezentul să fie absorbit într-o meta-realitate mistificatoare, nouă rămânându-ne să trăim o viață mecanică, fără orizont.

Dar fără prezent, ne autoexilăm. Fuga de prezent trădează nevoia de a ne ascunde. Prezentul este timpul cel mai greu, în timp ce trecutul este doar un vis și viitorul e mereu volatil, sclipitor ca o mantie regală. Poeta acceptă să poarte povara prezentului pe umeri, ea creează prezent. Generoasă, trage după sine diverse ființe umane, le așază în prezentul ei, le învață să se miște, să-și accepte viața.

Sau poate că nu, de vreme ce mișcarea este surprinsă într-un caleidoscop fotografic în care imaginile se rotesc vag, ca într-o iluzie optică, pentru a reveni în centrul lor de greutate, pentru a-și recăpăta postura inițială, zâmbind discret, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu e nevoie de vorbe. Viața lor nu este niciodată o chestiune de limbaj, ci una de viziune. O viziune distorsionată, muncită din interior, de parcă poeta ar fi un ciclop ce creează ceea ce vede numai pentru a înghiți totul, cu o simplă clipire din pleoapă. „Dar care este de fapt rațiunea farului?/ Acesta este nordul, spune el./ Și nu: eu sunt portul unde tragi în siguranță“, citim în poemul care dă titlul cărții.

Ne confruntăm cu însăși tăcerea lui Dumnezeu, atunci când îl rogi ceva și nu-ți răspunde, tăcere reflectată în micile încercări de riposte ale personajelor, crispate uneori, alteori pur și simplu triste, un iad temător ce se expune cu o nemărturisită și surprinzătoare blândețe, parcă special făcută să nu te temi, să nu te sperii.

Dar dacă este doar umbra cuvintelor? Și în acest joc de lumini și umbre ne lăsăm surprinși de apariția umbrei și alergăm după ea? Apoi ne copleșește dezolarea pentru că am rămas cu mâinile goale, ne-am rătăcit… Nu trebuie, să nu ne temem! Cine poate muri de tot? Personajele create de Louise Glück în nici un caz pentru că ele și-au asumat trăinicia cuvintelor nespuse. „Cât de tăcută e scena,/ dar și publicul; pare că/ respirația e o intruziune“ (O grădină de vară).