Publicat în 1999, romanul-poem Aceeași mare pregătește terenul pentru Poveste despre dragoste și întuneric, roman autobiografic apărut trei ani mai târziu, considerat cea mai importantă carte a lui Oz. Îl vestește, dar îl și întrece, prin fulgurație, intensitate, economicitate, libertate. Textul e tradus de lingvista și poeta israeliană, născută la Iași, Marlena Braester, care a realizat versiuni în română pentru alte câteva cărți ale sale (Să nu pronunți: noapte, Cutia neagră, Iuda, Între prieteni). Mențiunea de pe copertă cum că avem de-a face cu un roman e un ghidaj necesar: deși în mare structurat în capitole sub formă de poem în vers alb, materia sa are ca principiu ordonator proza. Capitolele de diferite scurtimi, unele de doar câteva rânduri, dau un aspect sacadat, la aceasta contribuind și jocul de negru-alb al paginii, de plinuri-goluri, trimițând la dicibil-indicibil, text-antitext. Scriitura avansează ca valurile mării, luminând, clarificând, după care se retrage, amestecând voci și fâșii de povești, pentru a reveni cu noi configurații. Vocile, care par să vorbească uneori simultan, își transferă osmotic identitățile, creând uneori impresia de neinteligibil. Granițele ficțiune-nonficțiune, proză-poezie sunt ridicate – liberă circulație în loc de dicotomii. Oz experimentează aici nu de amorul artei complicării ori pentru a pune bețe-n roate cititorului (arondat unei „fericiri liniștite“, în măsura în care lectura sa e neîncrâncenată, după cum spunea în eseul Povestea începe), ci parcă pentru a capta – inclusiv de dincolo – voci pâlpâinde, precum cea a mamei, Fania Klausner, care s-a sinucis în 1952, din cauza depresiei.
În centrul romanului – în măsura în care se poate conveni un centru – se află Albert Danon, consilier fiscal de 60 de ani – de aceeași vârstă cu Oz –, rămas de curând văduv. Albert e atras de Dita, iubita fiului său Rico, plecat în Tibet să se regăsească după moartea mamei, Nadia. Tribulațiile și înaintările lui Albert către obiectul dorinței, Dita, care pare „din ce în ce mai dezbrăcată“, sunt descrise ca prin vis, halucinant, dar și cu ironie, făcând aluzie la erotismul bărbatului în vârstă, stăpân al unui „harem de umbre sub umbra acoperișului“ (p. 69). Impresia de poetică pusă să producă în direct un text ludic și în același timp dens, greu accesibil, trimite la Joyce. Intermitent, la suprafață se ițesc frânturi de povești, despre un negustor rus mort în drum spre China, despre o fată de maior moartă de malarie, despre omul zăpezilor, umblând pe creste solitar, asexuat și poate vesel și nemuritor. Între identități apar puncte de convergență, care nu sunt sfârșituri, ci zone de schimb. Albert urmărește cu ochii minții peregrinările fiului prin Tibet și Sri Lanka. Rico fuge de „umerii căzuți“ ai tatălui, dar realizează că la ei se va întoarce, că poartă în sine pe toți înaintașii săi, ca „o Matrioșka multiplicată până la ultima generație“ (p. 108). Firele elastice care leagă, peste meridiane, tatăl de fiu sunt și un comentariu complex-ironic asupra raporturilor vetero-noutestamentare, referințele, inclusiv la nivel stilistic și prozodic, la Iov, Ecleziast, Cântarea cântărilor, dar și la Evanghelii fiind numeroase. Oz a declarat că a mers cât de departe a putut în materie de limbaj, muzică și structură în acest roman, multiplicând punctele de coincidență, corespondență și transfer – între Albert și Rico, cel plecat „să caute prin munți marea care se întinde în fața casei“ (157 p.); între Nadia și Dita, delegată să fie „mireasă copilă“ pentru cei doi – „dragostea lor e pentru tine. Carnea mea nu mai e. Pune-mă sigiliu“ (p. 73); între Nadia și prostituata Miriam, „al cărei pântece, pentru o clipă“ i-a readus fiul; între naratorul fictiv, „plin de amărăciune“, și personaje precum „dubitativul“ producător de film Dubi Dombrov, care, la fel ca naratorul, „are nevoie de consilier fiscal“ și a rămas „orfan de la o vârstă fragedă“, ori precum „amantul de profesie“ Ghighi Ben Gal, care interceptează „undele livrești“, auzind deodată „un urlet de șacal“ (p. 209), aluzie la volumul de debut al lui Oz, Acolo unde urlă șacalii (1965); între lună și mare – „Luna se apleacă peste tenebrele mării, atrage spre ea în înălțimi imense întinderi de apă… prinde și trage spre ea. Despre asta vorbesc!“ (p. 204); între natura umană și cea animală – „O pisică, așa cred, că e o pisică, pășește printre arbuști, o umbră traversează altă umbră“ (p. 106). Circulațiile se observă și în dialogurile incantatorii dintre titlu, numele orașului lui Albert – Bat-Yam (fiica mării, în ebraică), numele lui Ben Gal (fiul valului, în ebraică) și cuvântul repetat de pasărea „din leagănul adânc al mării“, care îi apare Nadiei înainte de a muri: narimi (ocean, în limba japoneză, de data aceasta, poate pentru a sugera că, în fața eternității, limbile individuale sunt și ele interșanjabile).