Angela Furtună
Solilocvii de Carantină
XXXVI
aici se va vădi noblețea ta,
îmi spune Dante
– merită să încerci să te eliberezi?
– merită să experimentezi observația de sine
un remediu ce te menține în asceza prezentului
ca pe un refuz de a regresa –
nu-mi rămân decât umbrele
ce îmbracă în spumă
constelația Coma Berenices
când în fața oglinzii
singură retezându-mi
șuvița de auroră
fereastra deschisă
către chipul meu
în carantina din Lombardia României,
când nimeni nu era de găsit
nicăieri
și în izolarea totală
prin care trec morții din frigidere
și filosofii interziși –
nu-mi auzeam zi de zi
decât extrasistolele,
gongul valvelor tricuspidă și mitrală
și muzica din căști –
am ținut în mână
bisturiul neliniștii de a supraviețui,
mi-am trecut lama bisturiului prin cutia craniană
peste carotidă
peste articulația pumnului
peste genunchii anchilozați,
peste pleoape,
peste cosița de lumină de pe frunte și
am citit cu voce tare Poemul Absolut
exorcism și rezistență prin interiorizare:
terapia prin regrete
pentru ceea ce nu ai făcut și ai fi vrut să faci
și terapia prin remușcări
pentru ceea ce ai făcut și nu ai fi vrut să faci
două lame
ale unui foarfece
retezând spornic
aripile copilului din tine,
zborul lui, în fiecare zi,
către paradisul pierdut,
invadat de monstrul invizibil
Ioan Barb
Naftalină
Pulsez într-un trup înfășurat în tifon
un vierme prins în mătasea propriului destin
cu noaptea curgând peste el
de pe dealurile veșnice.
Visez la fiecare popas
că descopăr locul copilăriei,
aura ei îngropată sub rădăcini,
frunzele umbrei putrede
învelind-o ca pe un sicriu peste care s-a topit sarea uitării.
O ceață de început îmi face neclare clipele de răgaz,
iar Tu stai și mă privești intens
îmi faci semn
în fiecare dimineață să o iau de la capăt…
Inele de fum
Lansam printre buze inele de fum.
Se roteau în aer centrifugând
frânturile de suflet amestecate cu nicotină.
Prin golul albastru nesfârșitul curgea
și îmi lipea găurile interioare
cu mortarul pregătit în malaxorul inițial.
Trăiam un exercițiu de eliberare
a particolelor de existență în vid –
viața arsă mocnit. Nu, nu o să pot să rezist
până când mucul îmi va frige degetele,
zilele îngălbenite. Strâng pumnul
cu unghiile boante curbând linia palmei.
Am nevoie de ajutor, să îmi adun gândurile
să le împachetez pentru mai târziu
după ultimul fum sorbit cu patima
iluziilor crăpate de secetă.
Deșertul mă copleșește,
Deșertul din lumea mea statică.
E nevoie să mă eliberez din acest punct mort.
Cu fiecare expirație
sunt mai aproape de dezintegrare.
Nicotină
Moartea îmi contemplă sufletul.
Miroase ca hainele unui fumător pătimaș,
îmi anihilează orice speranță
ca moliile care au dat iama
în dulapul cu hainele în care s-a pus naftalină.
Întotdeauna am știut că nu pot schimba nimic
din povestea vieții mele,
sângele impregnat cu nicotină,
stindardul său îngălbenit
cu stema numită destin