O surpriză plăcută oferă volumul 33 + 3. Poemele copilăriei de Hanna Bota, cu ilustrații expresive (și compatibile cu textele) realizate de Laura Poantă. E drept că surpriza nu este prea mare, dat fiind că unele poeme le-am ascultat, în lectura autoarei, la câteva manifestări culturale organizate de Uniunea Scriitorilor din România, ceea ce a făcut ca uneori textele citite să-mi fie familiare. Relevant e însă faptul că, în timp ce personajul central din această carte se află la vârsta copilăriei, o fetiță descrisă laolaltă cu mediul său familial și ambiant, autoarea este o poetă în toată puterea cuvântului, pe deplin formată, cu mâna sigură. Ea a descoperit un filon autobiografic și îl explorează meticulos, extrăgând din trecut imagini și secvențe autentice, nu atât în sensul că episoadele și întâmplările s-au petrecut aievea și aidoma, că sunt reale, cât în acela că ele provoacă, în poezie, o vibrație afectivă și un efect liric remarcabil.
Deseori se confundă în critica literară autenticul cu autenticitatea, deși numai al doilea termen ține de sfera artistică și literară, nu și primul. În timp ce autenticul este faptul întâmplat, cu strictețe așa, autenticitatea e un construct literar sofisticat al unui autor profesionist care fuge de convenția verosimilității, căutând o nouă intensitate poetică. E ceea ce reușește să obțină Hanna Bota în această carte cu poezii pregnante, narative și rememorative. 33 + 3 devine un catalog de episoade formative și de impresii infantile care, departe de a se fi șters, s-au asociat forever cu elementul biografic care le-a provocat inițial. Copilăria, văzută și resimțită astfel, este un repertoar de stări, de senzații, un tablou schimbător cu „exuvii“ ca la Simona Popescu, o lume pulsatilă (nu și volatilă) reconstituită minuțios de o arhivară a propriei memorii afective. Poemele au o anumită întindere, pe de o parte, fiindcă structura lor e narativă, bătând către proză, pe de alta fiindcă autoarea urmărește fațetele, aspectele, consecințele și logica unor secvențe biografice. Rezumatul nu-și are rostul aici: imersiunea în trecut și explorarea copilăriei se asociază cu autoscopia și cu auto-analiza.
Un episod traumatizant, cu acel halou al întâmplărilor „decisive“ trăite în copilărie, și care continuă să pulseze în prezentul autoarei mature, este povestit în Anita, poem având în titlu numele unei păpuși primite în dar pe la cinci ani și scăpată, vai!, pe dalele de ciment, într-un cumplit accident, de neuitat. E un episod „banal“, din copilăria oricui, întrucât cu toții am avut jucării preferate și am suferit teribil când le-am pierdut ori le-am stricat; însă banalitatea statistică nu are a face cu intensitatea și autenticitatea unei poezii care valorifică, din interior, experiențe mari ale unei ființe mici. Tonul acestei elegii pentru păpușa Anita este firesc, limbajul e aproape tranzitiv, deloc „căutat“ poetic, și totuși poezia este prezentă, constituindu-se din însăși retrăirea experienței infantile și din observarea ei de la distanță temporală. Personajul de cinci ani și autoarea matură care-l urmărește își împart materialul biografic, poemul alternând perspectivele și „balansând“ între ele. Scăparea păpușii Anita pe ciment și „orbirea“ ei au culoarea întunecată a ca tastrofei, reproiectată ca atare și poetizată in teligent: „am primit în dar o păpușă/ și-am numit-o Anita./ să tot fi avut vreo cinci ani pe-atunci./ mi-a dăruit-o cea mai săracă femeie de pe stradă/ avea doar băieți, cine să se joace cu ea?/ dar ochii Anitei erau albaștri-turcoaz/ din plastic translucid/ și se închideau sub un buchet de gene –/ o taină care mă tulbura nespus;/ cunoșteam doar fascinația adormirii ei,/ ea era doar a mea, fără s-o împart cu surorile mele// într-o zi am scăpat-o pe dalele de ciment/ și ochii i s-au spart, i-au căzut în orbite./ o lume albastră s-a sfărâmat în sufle- tu-mi de copil/ și-am plâns fără de mângâiere – Anita orbise./ spitale de păpuși nu știam pe atunci să existe// oare n-ar putea cineva s-o repare? – o întrebam/ pe mama jelind/ joacă-te cu altceva – îi auzeam răspunsul prin perdeaua de lacrimi./ joacă-te cu altceva – de parcă ar putea fi înlocuită Anita“.
Poemul continuă, cu încercările fără izbândă ale fetiței de a-și vedea păpușa reparată, dar nici tatăl, nici fratele nu par a fi fost sensibili la tragedia Anitei și a micii ei stăpâne cu instinct matern. Ultima strofă este pe cât de reușită poetic, pe atât de simpatică prin inocența fetiței lăsate de una singură cu drama Anitei ei: „cu siguranță/ în casa noastră orice se putea repara/ doar Anita cea oarbă/ zăcea neînmormântată printre cârpele/ din care-i croisem rochii -/ oare chiar nimănui nu-i păsa?“. La acest nivel sunt mai toate textele din cartea Hannei Bota. 33 + 3. Poemele copilăriei e un volum dens și convingător, persuasiv, cu imagini proaspete ce rămân în memorie încă de la prima lectură ori ascultare.