Forma schimbătoare a norilor

Numele lui Emilian Iachimovski nu este dintre cele pe care le poți întîlni adesea în presă, nici măcar pe youtube sau facebook. Deși scrie demult, el este un poet discret, cu program, și mai degrabă se ascunde în penumbră. Cu adevărat izolat de lume este personajul-model pe care îl propun textele lui Emilian Iachimovski. Dar textele în sine nu sînt lipsite nici de forță, nici de subtilitate. Ca și în alte cazuri, vacarmul veleitarilor care-și orchestrează „succesurile“ în media virtuală îl ascunde pe poetul care rămîne prizonierul propriei autenticități, precum în volumul Forma norilor de ieri apărut la Editura Autograf MJM, cu sprijinul Centrului Cultural „Nichita Stănescu“, Mehedinți .

Textele din cartea numită sînt scurte, lapidare aproape, aparent simple. Există în ele o fractură, o incoerență voită a enunțurilor care amintește de poezia lui Virgil Mazilescu și, eventual, de Liviu Ioan Stoiciu. Frazele lirice adună elemente disparate care conturează starea, cheamă angoasele, deși nimic nu este explicit, la vedere: Zboară prin casă clopotul mării,/ face clipa să amuțească/ privind ca fecioara/ trecerea îngerului îndrăgostit. Conștiința lucidă își convoacă imediat întrebările. Cum să zboare clopotul mării, și încă prin casă? De clipa, personificată brusc, amuțește nu la sunetul, ci la zborul clopotului mării? Cine privește ca fecioara? Clopotul sau clipa? Și cum putem fi siguri că fecioara este obiectul îndrăgostirii îngerului, cîtă vreme îngerul este doar bine-vestitorul viitoarei nașteri? Sau poate este vorba de o altă fecioară decît aceea din Scripturi?

Imediat după lectură sau chiar în timpul ei, noianul acesta de întrebări formează un halou, un nor care cuprinde înțelegerea cititorului și-l transpune într-o stare aparte, într-un alt tip de receptare, una „non-euclidiană“. Înseamnă aceasta că orice aglomerare de tropi disparați induce o stare poetică sau măcar o stîrnire a sensibiliății? Nicidecum. Un ilustru și regretat matematician a făcut, într-o pană de inspirație, un experiment funest: a pus pe două coloane un poem de Virgil Mazilescu și unul compus de un computer care „știa“ ceva gramatică. Și încă era o mașină din anii 1980, azi preistorică. Teza era că ambele texte manifestă aceeași (aparentă) incoerență. Doar sintaxa ar urma-o vag pe cea a limbii române. Eșec devastator! Supratextul poemului mazilescian inducea o adîncă, răvășitoare melancolie, în timp ce adunătura de propoziții a mașinii era doar un construct dadaist, aleatoriu, în cel mai bun caz.

Titlul volumului afirmă că „forma norilor“ – de ieri, de azi, dintotdeauna – este în eternă schimbare, dar, lucrul cel mai însemnat, depinde de conștiința celui care îi privește. Același nor, care pentru un observator seamănă cu doi delfini în săritură, aduce, pentru altul, cu o femelă de elefant ce-și poartă puiul în pîntec. Dinăuntru au și răsărit morții/ care acum/ așteaptă să se nască – spune poetul. Simpla conjuncție și îngreunează aici textul, impunînd sentimentul urgenței. Fragmentele „bizare“ alternează cu altele, foarte precise, de-a dreptul apoftegmatice: întreabă-te mereu numai despre amintirea faptelor tale. Sau cu momente de poezie curată, metafore explicite, uneori de-a dreptul somptuoase: E caravana tristă ca un ban de aramă/ în praful deșertului sau o pustietate amuțită albă/ e menajeria ochilor mei.

Emilian Iachimovski este, în chip vădit, un poet al implicitului, al indirectului. Sentimentul religios se insinuează difuz, așa cum aburul unei mașini de fum trece de pe scenă în sală făcînd spectatorii să tușească, deși nu există motivul real, vaporii de apă fiind doar sugestia unui fum cu sulf sau gudron. Modestia poetului, care nu recurge niciun moment la biografic, subtilitatea sobră, ludicul fiind o absență desăvîrșită în poemele sale, nu dau nicidecum un aer vetust poeziei, nu sînt nici ostentații și nici naivități. Aș spune că, mai precis, Emilian Iachimovski știe ce spune și mai ales știe ce dorește să comunice, mergînd foarte apăsat pe un drum propriu. Ader la acest tip de poezie, pe care aș numi-o inductivă. Ea pleacă de la particular, de la fărîma de sens (sau de non-sens) a lumii pentru a se dezvolta într-un soi de ontologie personală a poetului care își asumă o condiție elementară, marginală poate. Poezia lui Emilian Iachimovski nu se va scanda în piețe și nu va isteriza mulțimile. Va avea însă calitatea prețioasă de a-i însingura pe cei demult singuri și de a fi exact ceea ce este.