Așa cum citim în Argumentul său, volumul Ștefan Aug. Doinaș-sin teză monografică“ al profesorului Alexandru Ruja (Editura Universității de Vest, 2020) își propune accesibi li zarea și îmbogățirea textului de dicat scriitorului arădean, apărut în 2016 în ediția academică Opere“ I-II. Complementar acestuia, cercetătorul include aprecieri și ecouri critice, inserturi din interviuri, citează scrisori și poeme, fragmente publicistice, deschide dosare din Arhiva CNSAS. În perimetrul preocupărilor auctoriale, lucrarea urmează linia redimensionării contribuțiilor unor artiști precum Aron Cotruș, Ioan Alexandru, Liviu Rebreanu, sau ale celor cuprinși în Dicționarul scriitorilor din Banat. Privită în scopul ei pedagogic, cartea proiectează o lumină blândă asupra unui portret atins de acidul istoriei, și asupra unei opere cu circulația oprită de vina morală a colaboraționismului.
Fără să îi absolve păcatul, monografia evocă o existență ce respectă, până aproape de pragul „dezghețului“ șaizecist, un scenariu compus de un Destin absurd. După „exilul“ profesional din perioada 1948-55, poetul reprezentativ al Cercului literar de la Sibiu care se ridica, deunăzi, împotriva alungării oamenilor de cultură („Națiunea Română“, nr. 2 / 1944), este el însuși aruncat în temniță, și „eliberat“, mai târziu, în pușcăria națională cu pereți transparenți. Între zidurile regimului, omul se preface într-un turnător, iar artistul care promite, într-un supraviețuitor constrâns să „stilizeze“ compuneri străine. Ulterior, într-un „politician al literaturii“, ar completa „biografistul“ George Neagoe. Ca noutate, domnul Ruja prezintă, aici, declarația lui Tudor Vianu, referatul lui Ovid Crohmălniceanu, care au servit în proces, dar și bucăți din corespondența cu tatăl, pe a cărui avere se pune sechestru. Dramatismul situației nu este, totuși, lipsit de un strop tragicomic. După cum se cunoaște, poemele triumfaliste ale așa-zisului „Ion Motoarcă“ nu sunt doar tipărite în presa vremii, dar obțin și elogiile lui Perpessicius, în Poezie și electrificare. Recuperarea sa, ca poet important al „generației războiului“, se petrece cu greutate, i se recunosc, treptat, merite ca traducător și eseist, primește premii, onoruri și funcții, este propus pentru Premiul Nobel. De la capătul cronologiei, interesul criticului se comută în direcția poemelor doinașiene care, analog creatorului lor, apar și dispar, printre umbrele anilor, mișcate de conjuncturile politice, călătoresc prin antologii, șlefuite întruna de mâna învățată să tăinuiască, esopic, să corijeze „inițiativa cuvintelor“, în jocul modernist al „transfigurării realității“ (Fernando Pessoa). Examinarea atentă a creației lirice descoperă nevăzute trepte de legătură între plurisemantismul începutului, la „poezia angajată“ și la febrilitatea Psalmilor. Pe sub arcul de boltă culturalist par să alunece două cursuri de apă. Primul dintre ele, baladescul cerchist, pare împletit din fire romantice, fibrele miticului și lucifericului blagian, ce provoacă scene întunecate (Nunta),sincretic-primitive (Regele, fiul copacului),sau erotic-astrale, de rezonanță orfică. Al doilea filon, barbian, apolinic, înaintează de-a lungul „realismului-romantic“ al lui Philippide și se îndreaptă spre esențele lui Valéry. Perfecționismul și luciditatea, care susțin, ca un substrat marin, confecția artistică în tangajul perpetuu real-ideal, le conferă versurilor și eseurilor limpezime, chiar sclipiri pamfletare(Vanitatea eseului),dar inhibă desfășurarea prozastică pe mari dimensiuni – așa cum îi mărturisește Doinaș lui Deliu Petroiu în legătură cu proiectul Symposion („Secolul 21“, 2003). Pe urmele lui Ovidiu Cotruș(Meditații critice,1983), Alexandru Ruja ne deschide, cu această ocazie, și un ofertant culoar către „Eminescu al ultimei perioade (al Sonetelor și al Luceafărului)“, „acel Eminescu patetic-abstract, apropiat de Hölderlin“, pe care îl regăsim, uneori, în tematică (Psalmi), alteori în meditații (Lucullus pe ruinele cetății Amisus), sau distribuit în motive (Orologiul de gheață).