Carte de pionierat, la noi, este Introducere în ortotipografie de I. Funeriu, volum dens și plin de informație și care provoacă lectorul prin updatarea metodologică și upgradarea sistemului de referință. Folosesc dinadins termeni neologici intrați în ultimii ani în limba română fiindcă ei ilustrează nu numai voința de auto-perfecționare a autorului (genul de savant absolut, ușor maniacal, care scrie două pagini pentru a-ți explica pe ce tastă a computerului să apeși), ci și o revoluție tehnologică sau informatică ducând la valul de cuvinte și sintagme noi. Într-o spirituală prefață, autorul se referă la prima ediție a cărții, apărută în 1998, cu titlul Principii și norme de tehnoredactare computerizată, asupra căreia a intervenit atât de mult, cu modificări, reformulări, adăugiri, încât ce citim acum e practic altă carte decât aceea. Întrucât „progresele uneltelor tipografice din vremea plumbului, realizate în 500 de ani, sunt comparabile ca performanță tehnică cu cele înregistrate în epoca informatică a ultimilor 50 de ani“ (p. 11), sincronizarea cu evoluția domeniului a impus o reconfigurare a proiectului inițial. Un exemplu, oferit tot în prefață: dacă în cartea din 1998 I. Funeriu explica și „cele mai simple lucruri: cum să mărești sau să micșorezi corpul de literă“ atunci când scrii la computer, în volumul de față el analizează noțiuni „sofisticate“ din ultimele variante ale Word-ului. Fiind vorba deci despre două cărți distincte (deși în a doua au rămas principii, enunțuri și fapte din prima), să observăm cât a evoluat domeniul în ultimii douăzeci de ani și ce sarcină dificilă și-a asumat I. Funeriu lucrând la ortotipografia lui prin adaptare și ajustare continuă la noua paradigmă.
Teza cărții este că, așa cum avem un set de norme ortografice, nu ne mai putem dispensa nici de regulile și criteriile unui cod ortotipografic. Instituirea acestuia este reclamată de numeroasele incongruențe și deprimanta dispersie tipografică generată de utilizarea pe scară largă a computerului. Asistăm la o veritabilă „degringoladă“, vizibilă pe de o parte în presa anilor 1990, când jurnaliștii familiarizați cu mașinile de scris au descoperit computerele; și pe de alta, în lucrările de profil academic, teze de licență, de masterat, de doctorat, din care I. Funeriu a îngrijit foarte multe, având astfel prilejul să constate haosul lor tipografic. Un text valoros sub raport științific sau artistic și totodată corect tipografic este ținta Introducerii… realizate cu acribie de cercetătorul care are, el, cele trei competențe necesare: competența lingvistică, cea informatică și cea editorială. Ele sunt greu de atins simultan, tocmai fiindcă sunt domenii diferite; însă altă cale nu pare să fie pentru autorul de texte care trebuie să se familiarizeze cu paleta de opțiuni oferite de computer, de la un an la altul. Dacă, de pildă, la mașinile de scris nu existau ghilimelele „jos“, cele de deschidere, fiind una și aceeași tastă și pentru cele de deschidere, și pentru cele de închidere, sau dacă la primele computere venite în România nu existau semnele noastre diacritice, ceea ce le făcea de nefolosit, în prezent versiunea de Word pe care o analizează și o prezintă explicativ autorul deschide posibilități ce pot deveni standarde de folosire a computerului într-un mod ortotipografic. Acesta e paradoxul aparent al cărții de față: codul tipografic poate fi alcătuit și respectat nu prin interzicerea utilizării computerelor sau expedierea lor într-un no man’s land fără reguli, ci tocmai prin familiarizarea cu opțiunile oferite de programatori utilizatorilor inteligenți. Iar rolul pe care și-l asumă I. Funeriu este acela de a ne alfabetiza informatic și a ne arăta, într-un limbaj cât mai accesibil, cum ne poate ajuta computerul să scriem ortotipografic.
Departe de a face tabula rasa din principiile și regulile tipografice anterioare, tradiționale, programatorii le-au încorporat în programele de scriere electronică, salvându-le astfel și oferindu-le utilizatorilor pe scară largă. De aceea, autorul nu-și mai propune codul tipografic unor instituții abilitate, cum ar fi Academia Română, ci direct utilizatorilor; aceștia, citindu-i cartea, pot afla ce le oferă computerul pe care ei îl folosesc. Ar fi atât de frumos să fie adevărat: I. Funeriu susține și argumentează că programele de scriere electronică păstrează și apără tradiția tipografică. E destul să avem dorința de a scrie îngrijit sub raport tipografic și o minimă curiozitate tehnică în folosirea computerului, pentru a constata, prin proprie experiență, valabilitatea observațiilor și concluziilor specialistului în mai multe domenii. Iată ce a observat el, de la cartea din 1998 la cea de acum: „Am lăsat să se înțeleagă, de câteva ori în carte, că informaticienii care au creat programele de scriere electronică n-au încercat niciodată să modifice în vreun fel convențiile tipografice existente, ba, dimpotrivă, au făcut tot ce le-a stat în putință să le respecte întocmai. Contribuția lor importantă, prin tot ceea ce au întreprins, stă în faptul că au înlocuit o tehnică tipografică învechită, complicată, greoaie, poluantă și lentă, cu una mult mai performantă în toate privințele. Înainte de a crea o aplicație oarecare, ei s-au consultat cu tipografi profesioniști pentru a nu contraria în niciun fel regulile fixate de aceștia în urma unor îndelungate experiențe. (…) Se poate observa, de-a lungul cărții, că aproape de fiecare dată când am definit noile opțiuni oferite de informatizarea tehnoredactării, întâi și-ntâi am prezentat în rezumat «starea tehnică» anterioară, fie că era vorba de mașina de scris, de culegerea manuală a zețarilor sau a linotipiștilor, fie chiar de scrierea cu creionul sau pixul. Am procedat astfel pentru a sublinia direcția și logica unei evoluții: anume realitatea că revoluția informatică a schimbat radical «tehnica producției», lăsând neatinse principalele reguli tipografice ale înaintașilor, cum s-a afirmat mai sus.“ (p. 226).
Folosind preponderent o bibliografie străină pentru întreprinderea sa ce rămâne la noi, cum spuneam, în fază de pionierat, I. Funeriu prezintă contribuții franceze și americane, printre care Manuel de typographie et de mise en page de François Richaudeau (1993) sau The Complete Manual of Typography: A Guide to Setting Perfect Type de James Felici (ediția a II-a, 2012), făcând în același timp o analiză comparativă a influențelor exercitate asupra domeniului tipografic: prin intermediul mașinilor de scris, în anii interbelici și postbelici, și prin computere, în anii din urmă. Tastatura mașinilor de scris, de exemplu, a fost pe sistem german sau englezesc, ceea ce a făcut ca ghilimelele numite franțuzești să nu poată fi dactilografiate decât prin artificii tehnice. Apoi, deși influența franceză a fost pregnantă la noi în domeniul tipografic, ca în atâtea altele, unele reguli tipografice din sistemul francez nu s-au impus în România. În sistemul francez se lasă un spațiu (un blanc) între ghilimelele de deschidere și cuvânt/ propoziție/ frază, ca și între cuvânt/ propoziție/ frază și ghilimelele de închidere. Regula s-a aplicat la noi în epoca interbelică, fiind însă abandonată pe parcurs, sub presiunea modelului american, în care blanc-urile respective nu apar. Alte „finețuri“, de care vorbitorii de engleză au cunoștință: în engleză, înainte de „etc.“ se pune obligatoriu virgulă, pe când în română a pune virgulă înainte de „etc.“ e o eroare impardonabilă, construcția cu virgulă fiind considerată pleonastică. O întreagă și pasionantă discuție propune I. Funeriu în subcapitolul Linii orizontale din capitolul al VII-lea, Semne ortografice și de punctuație, simboluri: după ce s-a ocupat, temeinic-tipografic, de virgulă, de punct și virgulă, de apostrof, de punct, de punctele de suspensie, de rândul de puncte, de punctele de ghidaj, de două puncte, de semnul întrebării și semnul exclamării, de asterisc, autorul analizează într-un mod pe cât de util, pe atât de cursiv linia de pauză și de dialog (cea mai lungă), linia de unire (EN DASH, în terminologia Word) și cratima. Excursul în istoria gramaticală și tipografică a celor trei linii este aproape fascinant, autorul dovedind o rigoare ieșită din comun. El are însă și înțelegerea faptului că uzul „bate“ norma, adeseori, și că așa s-a întâmplat și acum: deși linia de pauză avea și are o cu totul altă funcție decât linia de unire, utilizarea celei de a doua în locul celei dintâi s-a generalizat. Astăzi nu mai folosim linia lungă, ci numai pe cea „intermediară“ și cratima. I. Funeriu se va recunoaște „învins“, într-un mod simpatic: „luând act, cu părere de rău, de re zultatul bătăliei, am decis să semnez armistițiul și să adopt noul cod care câștigă teren văzând cu ochii“; „am decis să adopt noul cod pentru a nu încuraja dispersia tipografică pe care am combătut-o ori de câte ori am avut ocazia“ (p. 157).
Urmează, în același capitol, prezentarea și explicitarea tipografică a barei oblice, a ghilimelelor, a parantezelor, a diacriticelor și a blanc-ului. Analiza este extrem de minuțioasă, cu exemplificări și sugestii concrete, ca peste tot în carte. I. Funeriu face „naveta“ între ortografie și ortotipografie, între gramatică și stiluri, între mașinile de scris și computerele de ultimă generație, între normă și uz, între DOOM și abundenta utilizare „liberă“ – și rezultatul este un volum de o reală însemnătate socio-culturală, cu propunerea unui cod tipografic. Ar fi bine ca acesta să figureze în programele școlilor, liceelor și facultăților din România, fie pe trunchiul unei discipline, fie în câmpurile diferitelor specializări.