O privire diacronică asupra artei românești contemporane pune în evidență mutațiile permanente între disponibilitățile experimentale, implicările conceptuale și ideologice ale artiștilor, din mai multe generații, care au parcurs împreună aceste interval. Încorsetată poate prea repede de critica de specialitate în pattern-ul optzecist, Marilena Preda Sânc s-a remarcat printr-o viziune personală care greu poate fi racordată unui anume tipar stilistic. Cel mai recent proiect expozițional, Sinteze/antiteze vizuale, conceput în discursul curatorial al Ruxandrei Demetrescu la Muzeul de Artă Craiova, nu reprezintă doar o nouă (re)validare a calității sale artistice, ci definirea unui traseu exemplar, datorat doar într-o mică măsură apartenenței sale, în tinerețe, la manifestările generaționale. Debutul, petrecut în anul 1980 la Galeria „Amfiteatru“, cu o expoziție intitulată laconic „Pictură/desen“, propunea lucrări de factură neoexpresionistă, cu o tematică rar întâlnită în epocă, care sonda relația artistului cu societatea, prin prisma propriei amprente corporale. În pofida dezvoltărilor ulterioare, multe dintre proiectele sale, mai ales din zona performance-ului, vor păstra în adâncuri gena acestei percepții corporale inițiale (Inside, Passing, Scurtă autobiografie, Corp Natură ș.a.). Raportarea la lumea înconjurătoare va rămâne o constantă a cercetărilor sale, care flexează continuu doar pe aceste direcții. Ea se va (re)coagula în fiecare etapă, dezvoltându-se în funcție de contextul istoric/artistic în care a fost conceput. De aici și multitudinea formelor de exprimare de la pictura/desen, la film, obiect/instalație, fotografie, performance, ș.a. Întreg inventarul său de imagini, aparent dislocate, sunt de fapt forme ale aceluiași miez de gândire, pe care îl dezvoltă unitar, în toată această diversitate. Coordonatele rămân în esență acelea ale propriului axis mundi construit, după cum singură afirma, pe „principiul libertății asumate“ care, în egală măsură, este și crezul său artistic. Relevant în discursul ei cred că este „tonul pozitiv“ pe care îl adoptă, chiar atunci când propune „dezbaterea“ unor evenimente cu impact negativ, fenomene contemporane precum problematica feminismului, a bătrâneții și morții, a relației oamenilor cu Puterea, sau de cea mai recentă actualitate, cum este geopolitica. Sugestivă, din această perspectivă consider că este lucrarea – manifest Geopolitică, un panou care, pe un fond vibrat de albastru ultramarin, are pictat cu alb o interogație cu încărcătură hamletiană: Geopolitics is more Important than Humanity, Nations, Planet, Health? Textul e scris simplu, cu majuscule, imaginea conținând și un emoticon trist.
În esență arta Marilenei Preda Sânc e făcută/concepută să fie constructivă, nu demolează, ceea ce diferă radical de perspectiva avangardistă. Și cu toate acestea, discursul pe care îl promovează este la fel de provocator (Globul, Prădători universali, Nimby, Devoratorii planetei ș.a.). Disoluția condiției umane, post umanismul și toate celelalte teme predilecte ale post avangardei sunt abordate dintr-o perspectivă empatică, păstrând întotdeauna o notă de optimism, sau măcar de speranță. Este probabil un atribut genetic, care însă o individualizează în peisajul apocaliptic, adesea superficial, sau chiar fundamentalist, pe care îl propun, uneori mimetic, tot mai mulți colegi de breaslă. Adesea, mai ales în creațiile sau acțiunile sale recente, putem identifica și alte apropieri de Avangardă, la fel de formale, însă. Deși nimic nu stă sub semnul fantasticului, am putea identifica același instrumentar de lucru: simboluri recurente, fotografii, obiecte domestice reconvertite artistic etc., ceea ce tinerii suprarealiști români, în perioada imediat postbelică, defineau ca fiind „hazard obiectiv“. Mă gândesc la lucrări precum: Stop Francking, Mondializare, Globalizare, Bon appetit dar și la Femslogan, o digigrafie din 2006 care, prin mesajul ei, o situează pe Marilena Preda Sânc în rândul primilor artiști care au luat atitudine, susținând drepturile femeii în perioada comunistă. Ciclul „Corp- peisaj“, conceput în 1985, surprinde nevoalat intensitatea acestei trame existențiale despre condiția femeii în acea perioadă și care în discursul oficial era prezentată cinic, ca o victorie. Este o temă importantă în opera sa, pe care a reluat-o, ulterior, din diverse perspective. Și aici, ca în toate manifestările ei artistice, structurate pe această coordonată a protestului, a rezistenței sau denunțării derapajelor de la libertate, întâlnim aceeași atitudine fermă și percutantă de livrare a mesajului, susținut într-o expunere empatică, cu o încărcătură energetică pozitivă.
Observatoare atentă a prezentului, reverberația timpului istoric își face simțită prezența în temele fundamentale pe care le abordează, găsind de fiecare dată echilibrul ideal între sine și lumea exterioară, mai precis între formele pe care le produce și eul său interior. Fiecare nouă etapă de creație nu este o extindere a celei precedente ci o încercare de readaptare/ reconfigurare interioară la un limbajul artistic racordat acelui moment. Nu mă gândesc însă la o updatare forțată, impusă de teme sau tehnici actuale, ci la un curs firesc de dezvoltare a practicilor sale creative, artista având acea disponibilitate de a se integra natural în prezentul pe care îl trăiește și de a se raporta cât mai explicit la el.
De aceea consider că Marilena Preda Sânc a reușit să traverseze, fără nostalgii redundante, paradigma impusă de generația de la care se revendică, trecând prin valurile capitalismului sălbatic ce a urmat momentului 1989 și ancorându-se, natural, în realitatea artistică ulterioară care, în multe sensuri, a fost antitetică celei din care a pornit.
Actualul moment expozițional, este rezultat unei îndelungi gestații, dublată de o subtilă știință a dozajului vizual, selectarea și panotarea lucrărilor având un rol major la închegarea acestui spectacol unde vizitatorul avizat sau chiar cel mai puțin informat este introdus într-o rețea complexă de semnificații, atât la nivelul individual al fiecărei lucrări, cât și la cel al întregului. Este amprenta unui tip de discurs, puternic, cu binevenite nuanțe de ambiguitate care generează și o încărcătura afectivă a imaginii. De aceea manifestarea de la Muzeul de artă din Craiova consolidează consistența unei opere bine structurate, în ansamblul ei, iar conceptul prezentării curatoriale coabitează ideal cu tot acest parcurs al unei artiste ajunse la maturitate.
Expoziția Sinteze/antiteze vizuale propune o perspectivă nouă asupra creației Marilenei Preda Sânc, în sensul unei repoziționări a imaginii sale în peisajul național, prin configurarea unei selecții care, in nucce, poate reprezenta chiar o sinteză necenzurată a evoluției discursului vizual românesc, în ultimii 40 de ani.