Linșaj și bombonele

Candyman, numele popular dat vânzătorului ambulant de dulciuri pentru copii devine în filmul lui Nia DaCosta un fel de Bogyeman, un Baubau de cartier cu reputația unui ucigaș în serie atunci când este invocat prin rostirea de cinci ori a numelui său în fața unei oglinzi. Pentru a fi mai terifiant, Candyman are în locul brațului stâng un cârlig amintind de sociopatul cu cârlig din franciza Știu ce-ai făcut astă vară a lui Jim Gillepsie. În fapt, horror-thriller-ul propus de Nia DaCosta nu este spectaculos și nu aduce nimic original în peisaj, însă filmul este purtătorul unui mesaj care depășește convențiile de gen. Pe scurt, un cuplu de culoare format dintr-un artist cu mesaj social, Anthony McCoy (Yahya Abdul-Mateen II) și un curator, Brianna Cartwright (Teyonah Parris), au un apartament într-un cartier din Chicago, Cabrini Green, fost cartier-ghetou rezervat populației de culoare, devenit o zonă cu un alt standard urbanistic, dar păstrând o serie de istorii întunecate din care se detașează și cea a lui Candyman (Tony Todd). Surprinzător, cei doi nu știu nimic despre aceste istorii macabre. O fetiță albă descoperă o lamă de ras în bomboana ei, fapt care conduce la acuzarea fără dovadă a vânzătorului de cofeturi care este împușcat de polițiști fără a fi anchetat. O poveste și mai veche vorbește despre un pictor de culoare, Daniel Robitaille, care făcea portrete membrilor familiilor bogate, evident albe, și care îndrăgostindu-se de fata unui bogătaș este vânat, prins și torturat până la moarte. Candyman devine astfel purtătorul de cuvânt al unei vaste istorii a linșajului, a urii de rasă, a crimelor comise de membrii Ku-Klux-Klan-ului, a tuturor nedreptăților suferite de omul de culoare din partea omului alb. De istoria acestui black avenger este atras și Anthony ale cărui tablouri sunt purtătoare ale unui mesaj de emancipare a populației de culoare într-un oraș reputat pentru violența autorităților față de omul de culoare, dar și a criminalității. Numai că Anthony trăiește la un standard de viață foarte înalt, arta sa se bucură de succes, iubita sa îl ajută să promoveze în mediile foarte selecte și selective ale artei, o serie de critici se arată interesați de arta lui și îi prevăd un viitor luminos. Discursul intelectualist promovat de un critic cu reputație precum Finley Syephens (Rebecca Spence), dar și considerațiile în același jargon al criticilor de artă al lui Brianna plasează operele de artă ale lui Anthony într-un circuit al unor valori în dezbatere pe piața artistică. Ca orice artist, Anthony este preocupat de autenticitatea artei sale și nu mai puțin de mesajul pe care-l transmite, pentru că există o notă militantă, de critică socială în aceste picturi. În momentul în care artistul se arată interesat de legenda urbană a lui Candyman la care ajunge prin intermediul unui modest proprietar al unei spălătorii de cartier, William Burke (Coman Domingo), acest deziderat al autenticității devine mai pronunțat. Horror story-ul, o poveste de linșaj, este relatat lui Anthony care se impregnează de tot acest background otrăvit al unei istorii macabre. Artistul devine o conștiință a tuturor acestor acte de violență exercitate asupra populației de culoare de-a lungul timpului. Undeva există și povestea unei tinere albe care a încercat să documenteze legenda lui Candyman și a sfârșit într-un mod cumplit. Încetul cu încetul ajunge să fie bântuit de spectrul, altfel destul de activ, al vânzătorului de dulciuri, iar de la o înțepătură de albină – albinele au jucat un rol în torturarea lui Daniel Robitaille – țesutul i se necrozează și un fel de cangrenă se întinde de-a lungul brațului până spre față. Surprinzător, partenera sa pare să nu remarce acest lucru, iar el nu pare dornic să se interneze într-un spital. Trebuie să aflăm că el este copilul răpit de Candyman, cumva încredințat lui și prin care își transmite moștenirea.

Altfel, cinci adolescente decid să testeze legenda, evident necreditând câtuși de puțin existența bau-bau-lui cu cârlig și sfârșesc prin a fi ucise de cel invocat cu numele său. Nu înainte de a preciza atitudinea lor discriminatoare față de una dintre elevele de culoare ale școlii. În fapt, Candyman preferă să-i ucidă pe albii care fac imprudența să-l invoce, dar spre final, invocarea sa nu mai vine de la un alb, ci de la Brianne însăși care-l invocă în sprijinul ei, ca protector și justițiar. Candyman își face consecvent apariția ucigându-i pe polițiștii aflați la fața locului. Candyman este acest genius loci al fostului cartier sărac, din care a mai rămas foarte puțin, și care acționează ca răzbunător al abuzurilor comise de-a lungul timpului împotriva oamenilor de culoare. Ceea ce devine tot mai accentuat în film este această violență care se întoarce, atestă faptul că acea armonizare și reciprocă iertare nu s-a produs, că omul de culoare nu poate avea liniște, nu poate avea întreaga considerație pe care o merită, bântuit la rândul său de tot acest trecut atroce. Acest mesaj resentimentar asumat și de artiștii de culoare scoate filmul de pe orbita sa previzibilă, jalonată de clișeele de gen, într-o zonă a filmului-manifest. De remarcat, the black avenger se răfuiește doar cu albii moștenitori ai culpelor strămoșilor, lichidează polițiștii care intervin în forță și în ciuda avertismentelor împușcă un om de culoare, deja rănit, pe Anthony, socotit a fi criminalul în serie, și o șantazează pe iubita acestuia pentru a mistifica adevărul. Într-un mod mai mult decât transparent, de fapt îngroșat până la refuz, filmul mustește de mesaj ideologic în siajul Black Lives Matter: orice alb este un potențial agresor șovin și xenofob. Din considerente ideologice, pentru coloratură este păstrat totuși un alb inofensiv, gay, partenerul lui Troy Cartwright (Nathan Stewart-Jarrett), fratele Briannei, care îndeplinește rolul bufniței împăiate din sufragerie.

Partea mai puțin dielogizată este și cea mai interesantă. Pe directă relație cu posedarea sa de către Candyman, arta lui Anthony devine din ce în ce mai întunecată, dar și mai interesantă, mai provocatoare din momentul în care metabolizează istoria cartierului. La un moment dat avem niște autoportrete, melanj de neoexpresionism cu ceva din visceralitatea lui Francis Bacon, expresie a sfâșierii interioare. Regizoarea s-a focalizat pe tulburările somatice ale artistului absorbit prin obsesie de figurile de pe pânză. Un fel de portret-graffiti al lui Candyman pe care-l descoperă pe un perete într-o biserică abandonată din cartierul menționat pare descins de pe pânzele lui Jean-Michel Basquiat. De asemenea, o excelentă găselniță, regizoarea acompaniază istoriile macabre cu un fel de teatru de umbre, o animație în alb și negru cu marionete decupate pe hârtie neagră, un fel de teatru Karaghioz, extrem de expresiv.