Bună ideea Editurii Paralela 45 de a edita – și încă în condiții foarte elegante – o antologie din poezia lui Andrei Novac, ilustrată cu colaje expresive de Flavia Lupu și deschisă printr-o prefață comprehensivă a lui Răzvan Voncu (netrecut totuși pe pagina de gardă, din motive care îmi scapă). Ca și alte antologii despre care am scris în România literară, și aceasta are un defect: nu există o notă explicativă în legătură cu criteriile antologării (cronologic? tematic? după criteriul best of?), astfel că lectorul poate doar să facă presupuneri asupra volumelor din care au fost reluate poemele din sumar și asupra vârstelor la care ele au fost scrise și publicate pentru prima oară. Între 2001 și 2021 sunt, totuși, 20 de ani… În acest interval, volumele lui Novac au apărut la edituri mici (Newest din Târgu-Jiu și Eurostampa din Timișoara) și la unele mai cunoscute (Muzeul Literaturii Române, Timpul, Brumar, Paralela 45, Vremea, Vinea, Cartea Românească), cea mai „vizibilă“ apariție editorială fiind ultima. Antologia De mâine suntem pământ fierbinte vine deci să repare o anumită nedreptate, în ceea ce privește ierarhiile poeticești din generația 2000. Citite „la rece“ și în succesiune, cele peste 200 de poeme antologate acum arată un autor care, departe de a fi un outsider al generației din care face parte, se plasează în zona ei de vârf. De altfel, această generație pare a fi într-o continuă și, pe alocuri, comică „fierbere“: foști poeți reprezentativi au avut o involuție absolut stânjenitoare, veleitari de pe internet se pretind a fi fost lideri ai ei, certuri nesfârșite poluează spațiul public și aruncă o umbră și asupra autorilor care își văd de poezia lor și încearcă să o scrie cât mai bine.
Printre aceștia din urmă se numără și Andrei Novac, care a riscat destul de mult cu antologia de față. În ea, poemele curg unul după altul, majoritatea fiind scurte și succedându-se parcă în rafală. Cele mai multe dintre ele fiind poeme de dragoste, riscul era ca poetul să se repete, de la un punct încolo, să reia situații, simboluri, episoade și „rezolvări“ lirice care în volumele distincte erau la distanță, dar care aici ar fi fost împreună. Se pot înșira peste 200 de poeme de dragoste, unul după altul, fără ca asta să implice utilizarea unor „scheme“ productive și recurența unor motive? Cantitatea de text liric erotic și serialitatea nu diminuează insolitul asocierilor și nu diluează lirismul însuși? Surpriza plăcută oferită de antologia lui Novac este următoarea. Deși, pe tot cuprinsul ei, poemele sunt construite din perspectiva unui eu îndrăgostit, multitudinea nuanțelor pe care le iau iubirea și expresia ei lirică împiedică instalarea într-o rutină pe care am putut-o observa și la case mai mari. Însuși Nichita Stănescu, magistrul autorului nostru din generația 2000 (alături de Ioan Flora), cădea pe anumite porțiuni ale liricii lui erotice în repetiții, reluări, reduplicări sesizate de cititorul atent. Matur încă de la primele volume, cum bine observă Valentin Tașcu, Novac evită, în general, și bâjbâielile lipsei de experiență artistică, și manierizarea discursului poetic. Din prima rubrică se mai găsesc câteva exemple în antologie, din a doua, nu. În copacii, încercare și inima mea (de la paginile 63-65, fără să știm din ce volum), autorul are o adevărată serie neagră de poezie emfatică și liricoidă, de scriitor naiv malgré lui: „azi-noapte am visat/ un câmp albastru și sărat/ pe care renășteau copacii,/ deși ei nu vorbesc și/ nu mor niciodată,/ nu au aripi,/ dar îi învață pe cei ce zboară/ să iubească“ (copacii); „silabic mă-ndemn/ să lovesc cumințenia,/ tăcută impresie de dor.“ (încercare); „inima mea bate într-un viitor pământ/ în care trăiește și se învârte/ un întreg continent de iubire.“ (inima mea). Din fericire pentru autor, acestea sunt excepții în antologia lui, ca o ultimă urmă a tinereții biologice pe obrazul matur al unui autor experimentat.
Dacă supratema poemelor din antologie este dragostea înțeleasă ca o necesitate și o „extensie“ a ființei, există și un pattern în structurarea textelor lirice. Mai toate sunt de redusă întindere, încăpând pe o pagină, ceea ce presupune concentrare (uneori aforistică) și un fel de a lăsa, ca să zic așa, epicitatea în suspensie. Într-un mod subtil, poetul pare că începe să „povestească“ o secvență sau măcar o întâmplare decupată din marele său tablou pasional; dar story-ul se pierde printre imaginile ce trebuiau să fie însoțitoare. În începutul lucrurilor, unul dintre cele mai puternice poeme din carte (deși unul mai degrabă atipic prin expresionismul viziunii), textul „demarează“ realist și epic: „ce frumos ne strângem seara lucrurile/ și plecăm în case, prin locuri cu muzică și lumini“; dar încă din versul al treilea realismul dispare, făcând loc metaforei și imaginilor în care elementele realului și cele ale viziunii interferează suprarealist: „mașinile își răresc și ele rănile/ pe care le pictează prin aer, peste carnea noastră“. Poetul continuă să amestece nu numai lucrurile, ci și planurile referențiale, logica realistă, câtă era, fisurându-se: „atunci sunt tot mai aproape de pământ,/ mă întind peste palmele lui/ și las lumea să tacă,/ să uite pentru încă o noapte/ că mai există umbre, cai și lucruri atât de frumoase,/ în fiecare clipă, în fiecare schelet“. Penultimul vers are o eleganță retro și poetul ar fi putut continua în acest registru, dar el preferă (și bine face) să tensioneze expresionist textul, aducând în cadru un schelet ce ne amintește tuturor încotro ne îndreptăm. Pendularea întru singularul și pluralul persoanei I face și ea parte din montaj: poetul se „uită“ ca personaj individualizat și trece la un nivel de generalitate, cu o gradație a tensiunii și un dramatism reliefat, prin contrast, de tonul sardonic: „ce frumos ne ștergem seara pătura peste picioare/ și împingem întunericul cu degetele./ ca o sculptură ruptă pe jumătatea cărnii/ din care naști și taci neîntrerupt,/ ce frumos ne strângem lucrurile peste pământ“. Ultimul vers este o „replică“ la primul din acest poem remarcabil și cu densitate imaginativă și figurativă, fără a da însă senzația de „făcut“ și „încărcat“. În limite selective, text din partea finală a antologiei, instanța feminină a poemului care o fixează în pagină primește, ca și în alte rânduri, în carte, un flux de senzații și amintiri, idei și sentimente ale eului masculin, a cărui fragilitate e o sub-temă a poeziei lui Novac. Peisajul este decupat și înfățișat prin experiențele celor doi îndrăgostiți, într-o tonalitate tot mai depresivă, între niște „limite“ ce nu pot fi depășite. Ca într-un carusel cu „alți oameni, aceleași statui“, la un moment dat se va pune „punct“. Cu acea suspendare a logicii realiste și a unui „desfășurător“ epic ce părea inițializat la începutul poemului, autorul suprapune din nou – dar dintr-un unghi inedit – plenitudinea experienței erotice și amărăciunea limitelor, iubirea ce părea everlasting și „pământul“ în care se va transforma. Cu o atenție dată, la acest punct, titlului simbolic al antologiei (De mâine suntem pământ fierbinte), să citim limite selective fără a-l mai fragmenta cu explicitări, în acord cu ambiguitatea lui bine lucrată: „mai ții minte șoaptele prin care întunericul/ făcea spații între noi/ și străzile se transformaseră/ în ape uriașe care înghițeau gleznele goale/ pentru câteva secunde// nu mă uit decât în față// treptele din piatră/ coboară și urcă/ într-un ritm care dă peste cap/ lumea,/ alți oameni, aceleași statui// flori înșirate în biserici,/ în stânga și dreapta/ și foarte multă durere/ trecând prin viețile noastre/ până spre seară sau dimineață/ atunci când/ la o masă mare cu multă sau foarte puțină lume/ se va pune punct/ și tot ce am greșit fiecare dintre noi o să fie/ un șir lung de așteptări// și o să fie cald și apoi frig/ și toate câte sunt se vor face pământ“. Un pământ încă fierbinte ca dragostea celor care i-au pus, ei, punct, fără ca amintirea iubirii lor să se fi răcit. Moartea tot mai prezentă în spațiul poemului vine cu recuzita ei și cu formulele de despărțire: „tot ce-am greșit…“, reia parcă mecanic poetul, exploatând din plin ceremonialul funebru.
Poezia, în întregul ei, e una citadină, copilăria fiind lăsată departe cu tot cu decorul ei mai puțin populat. Ca unii dintre liricii optzeciști, Novac are fascinația orașului, a metropolei, acolo unde singurătatea reflexivă ori itinerariile în doi sunt posibile „în mijlocul aglomerațiilor“. Orașul din poeme e „fermecător“, cu semafoarele lui care „nu se sting niciodată“, cartierele cu „blocuri uriașe“ și străzile ce „ne rămân doar nouă“. Metropola pare spațiul ideal prin care deambulează cei doi îndrăgostiți, poetul întrerupând cursul „povestirii“ pentru a o fixa imagistic, iar și iar, în tablouri erotico-lirice. Poemele scrise și publicate în cei douăzeci de ani câți cuprinde antologia compun o odisee plină de farmec, sentimentală fără ca autorul să cadă în sentimentalism, și în care personajul masculin nu e lăsat mai niciodată singur: fie este cu iubita, fie îi scrie, fie îi vorbește, fie și-o amintește.
După lectura antologiei lui Andrei Novac, mă văd nevoit să reiau calculele clasificatoare și ierarhizatoare asupra poeziei generației 2000.