Am făcut această recapitulare a expunerii lui Roland Barthes 1) spre a preveni obiecțiile care mi s-ar putea aduce, din perspectiva incertitudinii paternității lui Neagoe asupra textului, și 2) pentru a deschide o nouă cale către înțelegerea auctorialității monarhului, tocmai prin evidențierea posibilelor implicații ale incertitudinilor legate de paternitatea sa.
Căci, paradoxal, deși a dovedit incontestabil că Învățăturile… nu sunt opera nici unuia dintre autorii cărora le-au fost atribuite, cercetarea lui Dan Zamfirescu nu a reușit, totuși, să demonstreze că textul este integral gândit, redactat și transcris de domnitorul însuși. Cu alte cuvinte, că Neagoe este autorul textului în sensul modern al noțiunii de „autor“, adică, să zicem, exact așa cum Marin Preda este autorul romanului Moromeții. Nu este un reproș adus unei lucrări care, până la urmă, ne-a restituit un text fundamental și o epocă de cultură interesantă (secolul al XVI-lea). Pur și simplu, în absența unui manuscris olograf al voievodului – singura dovadă indubitabilă a paternității, întrucât era greu de crezut că Neagoe ar fi făcut oficiul de copist al unui text conceput și redactat de altcineva –, proba identificării sale ca scriitor, așa cum îl definește a patra treaptă a lui Barthes (totodată, singura care corespunde noțiunii moderne), este imposibil de făcut.
*
Neagoe autor? Desigur. Dar în ce mod? În ce accepție a noțiunii de autor?Elimin din start ipoteza că Neagoe ar putea fi copistul unui text scris de altcineva. Nu dispunem de un manuscris olograf și toate datele contextuale pledează împotriva acestei ipoteze. Funcția de copist era, socialmente vorbind, inferioară și incompatibilă cu statutul de monarh. Nu există, în întreaga istorie a literaturii medievale europene, nici măcar un singur asemenea caz, în care monarhul să fi copiat el însuși texte pentru altcineva. Nici dacă ar fi vrut să își însușească textul scris de alt autor (așa cum s-a întâmplat chiar cu textul Învățăturilor…, plagiat de cărturarul grec Theodoros Mamalakos în numele lui Ivan cel Groaznic, care dorea să-și probeze în fața lumii creștine statutul de… cărturar), domnitorul nu avea nevoie să-l copieze el însuși, întrucât epoca nu cerea proba manuscrisului olograf. În fine, cazurile de monarhi autori din literatura medievală nu prezintă nici o împrejurare în care aceștia să fi fost și copiștii propriului text. Odată textul definitivat de regele-scriitor, el trecea pe mâna grămăticilor, pentru a fi multiplicat.
Nici ipoteza lui Neagoe – scriptor nu are o soartă mai bună, cu aproape aceleași argumente ca și cea a copistului. Dar voievodul ar fi putut, totuși, fi cel care dictează. Se știe că Neagoe avea suficiente cunoștințe teologice, se știe că era un om cult, călătorise mult prin Europa Centrală, avea legături strânse cu Veneția și Roma, se știe că îndeletnicirea oratoriei nu îi era defel străină. Caracterul oral, din punct de vedere stilistic, al multor fragmente ale Învățăturilor… pledează și el în favoarea acestei supoziții, după cum prezența multor intruziuni subiective favorizează ideea că domnitorul a dictat și a verificat textul scris de unul sau mai mulți scriptori.
Există și varianta compilației. Și în acest caz, situația este complicată de faptul că Evul Mediu nu condiționează în nici un fel1 noțiunea de autor de actul scrierii efective a textului. Este posibil ca Neagoe însuși să fi compilat fragmentele care, indubitabil, sunt compilate, în special în partea I, „teologică“, a cărții? De ce nu? Avea cultura teologică necesară și ascultase, neîndoielnic, câteva mii de predici până atunci, multe dintre ele performate de teologi străluciți ai Răsăritului; era capabil, prin urmare, să efectueze o operațiune de compilare a unor texte, nici măcar foarte multe, care constituiau lectura curentă a cărturarilor români ai epocii.
Dar, în aceeași, măsură, demnă de luat în calcul este și varianta unei „echipe“ cărturărești, care, la cererea voievodului, să fi executat operația de compilare. Acești cărturari anonimi puteau fi, la rândul lor, documentariști sau chiar scriptori. În primul caz, Neagoe este cel care scrie textul, după o documentare gata făcută, în cel de-al doilea doar verifică și dă trăsătura finală unui text așternut pe hârtie de scriptori.
Ambele ipoteze sunt, desigur, valabile pentru partea în care apare compilația, nu și pentru ceea ce îi aparține integral și indubitabil lui Neagoe însuși.
În fine, există – și eu, unul, nu o disprețuiesc deloc – și varianta lui Neagoe – scriitor, în cea de-a patra accepție a termenului, conform schemei barthesiene. Nu putem exclude posibilitatea ca, scriind el însuși textul2, Neagoe să fi folosit, fie prelucrând și asimilând, fie compilând cu intervenții personale texte preexistente, furnizate de el însuși sau de alții. Inexistența unui manuscris olograf nu reprezintă o dovadă în nici un fel: nu numai că puține manuscrise medievale europene sunt olografe, dar în cazul textelor suveranilor, copiile erau cu certitudine efectuate de alții. Faptul că un manuscris olograf al Învățăturilor… nu s-a găsit până acum nu înseamnă automat și că acesta nu a existat.
Concluzia acestei plimbări printre ipoteze nu trebuie să fie imposibilitatea de a stabili în ce mod este Neagoe autorul textului semnat cu numele său. Ci, dimpotrivă, că laxitatea delimitării medievale a noțiunii de autor ne permite să înțelegem mai bine relația complexă pe care domnitorul a avut-o cu textul pe care o lungă și ilustră posteritate i l-a atribuit fără ezitare.
________________
1 Textul lui Roland Barthes este cât se poate de limpede în acest sens; vezi op. cit., p. 155-156.
2 Asupra variantelor manuscriselor Învățăturilor…, în G. Mihăilă – Originalul slavon al „Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie“, în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ediție facsimilată după unicul manuscris păstrat, transcriere, traducere în limba română și studiu introductiv de G. Mihăilă, Editura Roza Vânturilor, București, 1996, pp. XLVI-CXV.