Poetul pe acoperiș

Trecerea anilor și schimbarea anotimpurilor devin prilejuri de melancolice retrospective pentru Nicolae Sava. Acestea îl determină să se gândească, dacă nu la scrierea de noi versuri, măcar la întocmirea unei antologii, fie și pentru marcarea celor 70 de ani ai săi, ce îi par ritmați de cântecul greierelui. Așa a apărut volumul Umbra mea suficientă (Editura Junimea, Iași, 2021), în a cărui selecție taciturnul și retractilul poet nemțean pare gata să mărturisească faptul că poartă o vină pentru toamnele neîmplinite. În așteptarea unui al cincilea anotimp fastuos, cel mai adesea apare evocată în versurile de sezon luna octombrie, atunci când i s-a întâmplat nașterea, pe care o consideră vinovată. Din cauza timidității și temându-se până și de propria umbră, poetul s-ar fi simțit mai bine dacă nici nu s-ar fi născut și dacă ar fi lăsat pe altcineva să apară pe lume în locul lui. Așa însă, el este încercat de felurite inhibiții, fiind convins că plăcerea înseamnă eroare, iar bucuria nu poate să genereze decât tristeţe, în condițiile în care linia vieţii din palmă i-au desenat-o alţii.

În copilărie, înstrăinata ființă de acum purta catalige şi era cât se poate de abilă în păstrarea echilibrului la înălțime, dar ulterior, nefiind învăţată cum să facă paşii de dans după muzica ce i se impunea în „înalta societate“, a simțit că îi măsoară altcineva pasul, pentru a nu strica măsura obișnuită a cadenței. Într-o vreme în care reflectoarele sunt focalizate numai asupra celor dezinhibați, dezrădăcinarea îi induce conștiința neputinței de a sări peste propria umbră, iar un joc de copii precum săritul coardei pare a avea loc pe o sârmă întinsă deasupra prăpastiei. Istoria neapăsându-l pe umeri, cel mișcat de solitudinea subțirilor stâlpi de telegraf simte că zborul de pe acoperiş spre un cer incert este cel mai apropiat de al păsărilor și de aceea își ia drept model tutelar privighetoarea.

Întors din călătoria de recunoaştere a realităţii, poetului rătăcitor îi rămâne să-şi împartă nefericirea doar cu sine: „Prin gară trec bărbaţii care au patul prea larg/ şi femei despuiate la suflet cât trebuie, dar eu sunt cel/ rămas cu câteva cuvinte în braţe întrebându-mă/ ce se vor face liniile de fier călărite de trenuri/ când eu nu le voi mai mângâia decât cu gândul“ (Rămas cu câteva cuvinte în brațe). Scopul călătoriilor sale nu a fost să ajungă undeva anume, ci doar să răscolească din când în când amintirile oamenilor care i-au populat existența: „la ora când prietenia e o modă învechită/ precum papionul sub guşă şi se mai poartă/ doar la sărbătorile adolescenţei,/ subsemnatul indescifrabil şi tânăr am bătut/ imperceptibil la uşa dumneavoastră/ cerându-vă permisiunea de a mă bucura totuşi/ de sosirea acestui anotimp neaşteptat de frumos“ (Prolog).

Nicolae Sava meditează la condiţia sa de ființă închisă între parantezele zilelor și totul i se înfăţişează sub forma unui tablou dezolant, asemănător aceluia văzut după o dispută pe tabla de șah: „turnuri dărâmate, cai morţi pe ultimul câmp de bătălie,/ nebunii mei au luat-o razna după discuţia mult prea protocolară/ cu sabia mea de argint,/ toţi pionii au fost luaţi prizonieri,/ mi-au rămas majestăţile lor regina/ şi regele (desigur şchiop şi suferind de melancolie)/ şi vai în scurt timp îi voi pierde şi pe aceştia/ din prea mult entuziasm şi candoare.// Voi rămâne singur pe câmp precum/ un richard (un regat pentru un cal)/ înconjurat de prietenii ce-mi vor oferi cu generozitate/ caii lor, pionii lor, majestăţile lor şi tot ce e necesar la o bătălie/ cu timpul. Nu voi şti niciodată cine cu cine/ se luptă ei, prietenii mei,/ pentru care redută pentru care regat.// […] De aceea, până sfiosul meu gâde îmi va zâmbi în prag,/ stau în faţa tablei de şah şi îmbătrânesc/ frumos ca o santinelă în faţa milioanelor de secunde ce aşteaptă iminentul comunicat final“ (Studiu individual).

Născut să fie descheiat la suflet la toţi nasturii („Fericit precum mirele-ntr-o poză de nuntă/ eram pe vremea când făceam comerţ cu iluzii“ – Romanță), în iubire lumitul tânăr nu a fost niciodată mirele ei preţuit, ci doar unul de rezervă sau de închiriat. El ajunge să-și vândă scump toate trăirile la bursa afectelor și, pentru aceasta, încearcă un efect de distanţare față de propria lume proiectată în afară. Numai că sufletul îi vibrează în continuare delicat şi elegiac deopotrivă atât la proiecţiile lăuntrice, cât și la acelea ale exteriorului. Prin proiecția pe care o lasă în mediul înconjurător, imaterialitatea umbrei sale suficiente își face datoria și acoperă toate nimicniciile existenței. Deși copilul din el visează mai departe că zboară după ce și-a îngropat în zidul casei puţin câte puţin părinţii, cerul acoperit pare că i-a căzut în cap. Ființa însingurată căreia copilăria i-a fost o veşnică vară simte oboseala lacătelor încuiate și deambulează într-o stare de nostalgie după întoarcerea razelor de soare. Însăși privighetoarea „personală“ şi-a luat copacul cu ea şi a zburat spre alte zări, odată cu adolescentul plecat de acasă cu noaptea în cap și în spate. Parafrazând, pot spune că privighetori din alte țări vin jalea să-i asculte celui care aşteaptă să treacă prin visele sale premonitorii şi alte păsări, după izgonirea sa din regatul copilăriei.

Și ca poet, taciturnul și retractilul Nicolae Sava este trist ca o floare de colț, dar nu face umbră degeaba pământului. Visând la felul cum trece timpul peste paginile încă nescrise, el dovedește prin apariția antologiei Umbra mea suficientă că rămâne profundul poet pentru care „un vers este o silabă prelungită în suflet“.