Celebritate și semi-anonimat

Celebritatea, care nu e întotdeauna suprapusă cu valoarea, se câștigă greu, oarecum în mod inexplicabil. Publicul selectează un nume, o operă, literară, muzicală, plastică, sau din domeniul celorlalte arte, cu un simț al recunoașterii talentului, care nu ține întotdeauna de reguli și de precepte estetice. Dan Stanca comenta într-un număr anterior din România literară condiția ca un autor, în cazul nostru un scriitor român, să devină cunoscut marelui public, anume starea de maximă sinceritate, similară unei confesiuni făcute cititorului. Adevărat, cu adăugirea că talentul, tehnica literară, gustul, spiritul timpului, captat sau ignorat, norocul au și ele importanța lor. De ce vor unii autori să forțeze mâna destinului, căutând cu orice preț să devină nume rostite de toate buzele? Nu-și trădează oare vocația, aspirând să concureze puzderia de vedete media, efemere focuri de paie, uitând că un scriitor nu e cel care-și înregistrează fotografic toate actele vieții sale pentru a fi admirat, ci omul care scrie despre ceilalți, chiar dacă scrie despre sine, vreau să spun ajungând la ceea ce unește cu ceilalți, nu doar ceea ce ne deosebește de ei,

Eul gonflat de vanitate nu e totuna cu eul care cuprinde lumea cu empatie și iubire, nu orice tribulație sau întâmplare trecută scrupulos într-un jurnal are valoare simbolică, nu oricine se poate analiza fără a păcătui printr-o părere exagerată despre sine. „Rețelele de socializare“ abundă în fotografii cu familii fericite, aflate la munte sau la mare, care nu ne spun deseori nimic relevant, așa cum notațiile din anumite jurnale de scriitor sunt probe doar de narcisism, nu de trăire intelectuală intensă, de iluminări vizionare. Anonimatul, sau semi-anonimatul mi se pare mai potrivit, la o vârstă a acumulărilor și muncii „pe manuscris“ recte pe calculator, decât ieșirea în public cu orgoliul primelor victorii literare, care se uită destul de repede. Desigur, fiecare alege ce vrea, sau ce i se potrivește, poți deveni celebru prin excentricitate, regizarea actelor tale funambulești, teribiliste sau doar insolente, bine este când ele au acoperirea într-un talent autentic, sau poți contempla lumea ca un ins oarecare la o masă într-o cafenea din Lisabona și să scrii versuri sub trei nume.

Celebritatea unui prozator ca Alessandro Baricco, de pildă, pe care am avut prilejul să-l citesc atent, să-l traduc și să-l cunosc personal destul de bine, ține nu doar de impactul romanelor sale asupra publicului din toată lumea(cartea lui Mătase are versiuni în patruzeci de limbi), filmului francez făcut după romanul amintit, dar și comentariilor sale libere de orice pedanterie, pe video-forum, adresate unui public mai ales tânăr, despre capodoperele literare ale omenirii, sau, recent, despre Prima emergență sanitară în epoca digitalizării. Nu mai puțin gustate de publicul larg sunt articolele lui din marea presă. În cotidianul roman La Repubblica a publicat un eseu (în 2006) având douăsprezece episoade, despre declinul paradigmei culturale și mutațiile contemporane, urmat de numeroase comentarii pe forumul ziarului. La „Scuola Holden“ pe care o conduce la Torino, numeroși studenți învață tehnicile narative. Este un caz de celebritate reală, nu închipuită. Când i-am vorbit, oarecum mândru, despre un autor român tradus și apreciat, numindu-l pe acesta „famoso“ Alessandro Baricco mi-a tăiat-o scurt „Non è famoso!“ Ce să mai crezi? Gelozie profesională? Iluziile literaturii române, cum formula Eugen Negrici? Nu avem chiar nimic demn de a sta în picioare valoric? Să fi secat pentru noi celebritatea începând cu secolul XXI? Sunt prea severe criteriile lui Pascale Casanova, prin care poți fi admis în Republica mondială a literelor? Dar dacă nu celebri măcar cunoscuți în străinătate nu suntem totuși prin atâția prozatori și poeți tineri sau relativ tineri traduși? Să fie doar postumă celebritatea la români?