„Răscumpărat nu-l vrea pe Mortimer şi m-a oprit să-l pomenesc pe nume;/ Dar am să merg la el cînd va dormi şi «Mortimer» îi voi striga-n urechi,/ Aşa! şi am să prind un graur să-l învăţ/ Doar «Mortimer» să spună, să i-l dărui,/ Ca pururea să fiarbă fierea-n vodă.“
Această replică din actul 1, scena 3, din Henric al IV-lea de Shakespeare (în traducerea lui Dan Duțescu) a provocat pagube de miliarde de dolari agriculturii din Statele Unite ale Americii. Da, o replică dintr-o piesă clasică reușește să lovească, peste secole, într-un loc nebănuit, într-o țară care nu exista atunci cînd a fost scrisă piesa. De fapt, din pasajul de mai sus, un singur cuvînt este vinovat de pagubele agricole americane: graur, pe numele de catalog Sturnus vulgaris.
Deși pare o afirmație greu de crezut, lucrurile stau exact așa. Legătura între graurele lui Shakespeare și pagubele din agricultura SUA a fost făcută de un farmacist din New York, Eugene Schieffelin, un om foarte bogat și iubitor fanatic al genialului dramaturg englez. Schieffelin a trăit între anii 1827 şi 1906.
Bine, puteți zice, cum poate dragostea pentru un scriitor să producă pagube în agricultură? Ce are cultura cu agricultura? Ei, bine, există o legătură. Am descoperit povestea acum cîțiva ani, am mai povestit-o o dată, în altă parte, dar cred că merită să fie re-povestită. În afară de pasiunea pentru Shakespeare, Eugene Schieffelin mai avea una: era ornitolog amator, adică iubea păsările și chiar era membru de vază al Societății zoologice din New York. Mai mult, același farmacist înstărit, aparținînd uneia din cele mai vechi familii din Manhattan, făcea parte și din American Acclimatization Society (Societatea Americană de Aclimatizare), fondată în 1871, avînd drept obiectiv introducerea (și, evident, aclimatizarea) florei și faunei europene, din rațiuni economice și culturale. Un fel de „să plantăm și să populăm Lumea Nouă cu Lumea Veche“.
Eugene Schieffelin a sponsorizat în 1870 aclimatizarea vrabiei Passer domesticus, una din primele specii care au primit o denumire științifică în clasificarea biologică, în 1758, în cea de-a zecea ediție a lucrării lui Carl Linnaeus Systema naturae. A mai încercat să aclimatizeze, împreună cu asociații săi, și alte păsări: mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), cinteza (Fringilla coelebs), privighetoarea (Luscinia luscinia) și ciocîrlia (Alauda arvensis), dar fără succes. Nu dețin date dacă de la această încercare de aclimatizare din secolul nouăsprezece s-a mai făcut vreuna în legătură cu aceste patru păsări.
Legătura cu Shakespeare o dezvălui imediat. Eugene Scheffelin, iubitor al dramaturgului și iubitor al păsărilor, a avut o idee: să aclimatizeze în Statele Unite toate păsările pomenite în opera marelui Will. Și a făcut asta cu patruzeci de soiuri de păsări care apar în piese și-n sonete. Nu sînt un mare cunoscător al operei shakespeariene, știu doar că așa cum am spus mai sus, privighetoarea, cinteza și ciocîrlia, pomenite de Shakespeare, aduse de farmacistul din New York, nu au supraviețuit. Or mai fi fost și altele, cine știe — să lăsăm această îngrijorare pe seama ornitologilor.
Știu doar că graurul s-a adaptat. Graurul, pomenit o singură dată, într-o singură piesă, a ajuns o pacoste nu numai pentru fermierii americani, dar și pentru aviație. Dacă a fost pomenit de Shakespeare, era de datoria lui Schieffelin să-l aducă din Europa și să-l lase să zboare în America. În 1890, aduși cu vaporul, șaizeci de grauri au fost scoși din cușcă în Central Park, Manhattan. Pentru că aceștia nu au supraviețuit iernii grele care a urmat, farmacistul ornitolog a mai adus, peste un an, alți patruzeci de grauri cumpărați, se spune, din Irlanda. Schieffelin, se relatează în ziarele vremii, a deschis el personal cea de-a două cușcă în Central Park, a ridicat mîinile spre cer și a exclamat, mîndru: „Americo, ți-am dăruit o sută de grauri!“
De data asta, noua pasăre a rezistat noilor condiții. Cel puțin 32 de exemplare supraviețuitoare au „relansat“ specia. Oamenii de știință consideră că, din cele două mici stoluri lăsate în libertate în inima New York-ului, astăzi s-au dezvoltat peste 200 de milioane de exemplare (cifră la nivelul anului 2014), întinzîndu-și habitatul din Alaska pînă în Mexic. Pădurarii și fermierii vînează aproape un milion de grauri pe an, dar asta aproape că nu se simte la nivelul acestei populații cu aripi. Graurul este considerat și tratat ca o pasăre dăunătoare.
Stolurile imense (numite în engleză murmurations) se așază pe terenuri agricole cultivate cu cereale și aproape le „pîrjolesc“. Interesant este că graurul mănîncă, zilnic, o cantitate de hrană cam cît de două-trei ori greutatea sa. Consumă mult, se înmulțește mult. Femela-graur clocește cinci-șase ouă odată, ceea ce înseamnă un spor natural foarte bun. Pagubele anuale produse de această pasăre ajunsă în America din dragoste de Shakespeare se situează spre un miliard de dolari.
În afară de pagubele directe din agricultură, graurii, care se așază în cuiburi care nu le aparțin, sînt o pacoste pentru alte specii (de pildă, mierla albastră, amenințată din cauza asta cu dispariția). Aviația vede în grauri un inamic permanent. În 1960, un avion care a decolat din Boston s-a întîlnit cu un stol de grauri care i-au distrus motoarele, iar aeronava a amerizat de urgență, zece din cei 72 de pasageri pierzându-și viața. Este cazul cel mai grav, dar nu unul izolat, cînd graurii deteriorează motoarele avioanelor.
Dacă Shakespeare ar fi scris în Henric al IV-lea „papagal“ în loc de „graur“, agricultura SUA ar fi economisit miliarde de dolari. Iar eu n-aș mai fi scris acest articol.