Emilia Șercan în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Emilia Șercan e jurnalist de investigaţie şi lector la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti, cu peste 20 de ani de experiență în presă. De numele său se leagă, în ultimii ani, publicarea unei lungi serii de materiale de presă în care sunt dezvăluite mecanismele plagiatelor din mediile universitare, militare și ministeriale, precum și proporțiile unui fenomen cu adevărat scandalos din România ultimilor ani.

Emilia Șercan este, de asemenea, autoarea unei cărți – „Fabrica de doctorate sau cum se surpă fundamentele unei nați”i (Editura Humanitas) – care demonstrează, cu argumente dintre cele mai puternice, cum „frauda intelectuală în lanț“ s-a inventat în România în „anii tranziției“.

Cristian Pătrășconiu: Accidente sau „boală“ de sistem plagiatele din mediile universitare de la noi?

Emilia Șercan: Categoric putem vorbi despre o „boală“ de sistem. În toți acești ani în care am investigat subiectul plagiatului în mediul academic am descoperit fisurile care au transformat impostura în fenomen. Și aș vrea să explic foarte pe scurt. Atunci când un plagiat trece de atenția comisiei de îndrumare,scapă de vigilența îndrumătorului de doctorat și mai ales de filtrul comisiei de referenți, atunci putem vorbi despre un accident. Însă când și comisia de îndrumare, și coordonatorul, și referenții sunt complici la acordarea unui doctorat care în mod evident este plagiat, atunci vorbim despre complicitate. Complicitățile de acest tip au devenit regula în foarte multe facultăți sau universități și ele au îmbolnăvit mediul academic atât de mult încât unele universități, cum e Academia de Poliție, sunt în prag de colaps instituțional, moral, etic.

De ce (se) plagiază? De unde pornirea aceasta de a fura (și) aici la o scară așa de mare? Cum se explică, în profunzime, acest fenomen de durată? Eu exclud o „genă a hoției“…

Eu aș vorbi mai degrabă despre o genă a compromisului, a imoralului și a aranjamentului. Cum spuneam mai devreme, cauza majoră o reprezintă degradarea mediului academic și complicitatea mediului academic cu impostura. De la un punct încolo, plagiatul, compilația și frauda au devenit regula în unele facultăți și în unele universități. Standardele au fost efectiv călcate în picioare de profesorii care au acceptat să ofere titluri de doctor unor nulități din punct de vedere intelectual. În ultimii ani am vorbit foarte mult despre plagiatori, dar prea puțin despre cei care au permis aceste plagiate. Doctoratele plagiate nu ar fi fost posibile dacă profesorii îndrumători și dacă referenții care au validat acele teze și-ar fi făcut treaba în mod onest .Însă ar fi putut, oare, un profesor care nu a făcut el însuși muncă de cercetare științifică să înțeleagă că este complice la fraudă, că un doctorat nu înseamnă o lucrare însăilată din paragrafe sau pagini, chiar zeci de pagini plagiate din aceeași sursă?

De ce o acceptanță, totuși, așa de mare pentru aceste – nu cred că greșesc formulând așa – hoții la propriu? De ce așa de multă îngăduință?

Îngăduința față de hoție s-a format în timp, în ani de zile. Această îngăduință a dus la formarea unor obișnuințe, a unor practici care, în timp, s-au generalizat. Spuneam mai devreme că plagiatul este o „boală“ de sistem. „Boala“ aceasta de sistem are mai multe cauze. Multe persoane care nu aveau nicio legătură vocațională, profesională, intelectuală, pedagogică, de educație, de parcurs, de competență, de instruire cu mediul academic au ajuns profesori universitari și mai apoi conducători de doctorat. Am multe exemple de genul acesta de la Academia de Poliție, de la Academia SRI sau de la Universitatea Națională de Apărare „Carol I“, despre care am scris în ultimii ani. Persoane care înainte de 1989 au lucrat în Securitate sau care au fost ofițeri de armată – oameni cu o pregătire academică precară – au fost trași pe linie moartă prin anii ’90 sau chiar 2000 în aceste universități, unde au făcut prăpăd. Prin mâinile lor a trecut ceea ce ar fi trebuit să devină elita de intelligence și militară a țării, elită care acum constatăm că din punct de vedere academic a fost formată în spiritul imposturii, al fraudei și înșelăciunii. Ba chiar al furtului, pentru că plagiatul înseamnă furt. Lucrul acesta nu s-a petrecut numai în universitățile militare, s-a întâmplat aproximativ la aceleași dimensiuni și în universitățile civile, unde am remarcat o altă particularitate. Universitățile civile au fost puncte de interes pentru politicieni, care fie și-au dorit să devină profesori, fie și-au dorit doctorate. Iar universitățile civile, care aveau nevoie de susținere politică pentru a primi finanțare sau pentru diferite proiecte punctuale, s-au bazat pe acești politicieni închizând ochii în fața ignoranței, rudimentarului sau chiar a analfabetismului.

De ce (crezi că) tematica plagiatelor are o presă relativ semnificativă abia în ultimii ani? Fenomenul plagiatelor din mediile universitare au, nu am nici un dubiu, o tradiție mult mai mare…

Să știi că este extrem de greu să documentezi un plagiat. Eu am avut avantajul de a avea legătură cu mediul academic, de a fi făcut un doctorat pentru care am muncit enorm și de a ști care sunt toate regulile de concepere și redactare ale unei astfel de lucrări, dar și care sunt prevederile legale și cutumiare. Background-ul academic mă ajută să îmi dau seama relativ ușor că am de-a face cu o lucrare îndoielnică, însă de aici până la a demonstra un plagiat e foarte multă muncă.Și cred că mai este o explicație pentru care destul de puțini jurnaliști se înhamă la o astfel de muncă, iar acei jurnaliști provin mai ales din presa alternativă.Redacțiile, mai ales dacă vorbim despre presa mainstream, nu își permit să lase un ziarist să muncească câteva zile, câteva săptămâni sau câteva luni la un singur subiect. Presa care acoperă actualitatea vrea cantitate, iar lucrul acesta este oarecum de înțeles.

Temporizarea, iertarea, împăciuitorismul în materia plagiatelor sunt în favoarea unui învățământ de calitate sau împotriva lui?

Fără îndoială, plagiatele sapă, și sapă, și sapă la temelia întregului mediu academic. Sunt, dacă vrei, picătura chinezească care riscă să pună în pericol întreg sistemul universitar românesc, dar și tot ceea ce înseamnă sistem de educație. Toată lumea e de acord că aveam o problemă cu tezele de doctorat plagiate, însă toată lumea încearcă să o acopere, să o mușamalizeze într-un fel sau altul. Și când spun „toată lumea“ mă refer la conducerile universităților, la structurile de decizie din universități, la Ministerul Educației, și mai ales la ministrul Sorin Cîmpeanu. Ministrul Cîmpeanu propunea acum două luni un nou regulament de funcționare al CNATDCU prin care efectiv ar fi demolat orice posibilitate de a mai face verificări corecte ale unor plagiate. Acel proiect a fost oprit in exremis de președintele Klaus Iohannis în urma unei scrisori deschise semnate de peste 800 de profesori și reprezentanți ai societății civile. După acel eșec, ministrul Cîmpeanu a venit cu o altă propunere de ordin prin care universitățile vor fi obligate să-și verifice toate doctoratele din 1990 și până în 2016. În forma de acum a proiectului acesta arată ca o decizie prin care un hoț e obligat să-și ancheteze singur furtul. Tot la capitolul „toată lumea“ includ și CNATDCU, care cu toate progresele făcute din 2016 încoace,nu reușește să emită verdicte pentru tezele de doctorat ale unor persoane care ocupă diverse funcții de conducere: Bogdan Licu, prim-adjunct al procurorului general, Bogdan Despescu, secretar de stat în Ministerul de Interne, Lucian Netejoru, șeful Inspecției Judiciare, Mihai Tudose, fost premier și senator PSD, Robert Negoiță, primar al Sectorului 3, Matei Dorel George, judecător la Curtea Militară de Apel sau Gabriel Vlase, șeful SIE.

Ai îndrăzni să faci un top 5 al celor mai scandaloase plagiate de la noi?

Da, sunt destule plagiate scandaloase. Pe primul loc îl pun pe rectorul Academiei de Poliție, David Ungureanu, care este conferențiar universitar și care are două teze de doctorat, una în Drept, cea de-a doua în Științe Militare, ambele plagiate. Pe locul doi, la egalitate, îi pun pe fostul premier Victor Ponta și pe fostul vicepremier Gabriel Oprea.Locul trei îi revine lui Robert Negoiță, care după ce a terminat liceul la 31 de ani a făcut două facultăți, două masterate și un doctorat plagiat integral, de la prima până la ultima frază, în nouă ani de zile. Locul patru i-l aloc procurorului CSM Codruț Olaru, care în timp ce făcea doctoratul sub îndrumarea lui Tudorel Toader, era procuror-șef al DIICOT. Pe locul cinci voi nominaliza nouă persoane care în 2016 făceau cerere de renunțare la titlul de doctor: Bogdan Licu, prim-adjunct al procurorului general, Mihai Tudose, fost premier și senator PSD, Mihai Stănișoară, fost ministru al Apărării, Radu Stroe, fost ministru de Interne, Daniel Andrei Moldoveanu, fost șef al Comunității Naționale de Informații și fost consilier al președintelui Traian Băsescu, Romeo Raicu, fost deputat PDL, Adela Loredana Popescu, fosta secretară a lui Gabriel Oprea, Loredana Radu, nepoata lui Gabriel Oprea, și Neculai Onțanu, fost primar al Sectorului 2 și bun prieten al lui Gabriel Oprea.

Dar un top 5 al marilor complici (fie ei oameni, luați individual, fie instituții)?

E provocator răspunsul la această întrebare. Pe locurile unu, doi, trei, patru și cinci îl pun pe ministrul Educației Sorin Cîmpeanu, care este cel mai feroce și abil apărător și complice al plagiatorilor. Și vreau să justific foarte pe scurt acest răspuns.La două săptămâni după ce a fost numit în decembrie 2014 ministru al Educației de către premierul Victor Ponta, Sorin Cîmpeanu a inițiat o ordonanță de urgență prin care era introdusă în Legea educației nr. 1/2011 posibilitatea de a renunța la titlul de doctor. Această prevedere a fost declarată neconstituțională în integralitatea ei de Curtea Constituțională. Ca președinte al Consiliului Național al Rectorilor, funcție pe care o deține din 2013, a încercat constant să pună frâne la procesul de verificare a plagiatelor de către CNATDCU, a promovat ideea de amnistiere a plagiatelor și chiar a promovat printre rectori ideea ca CNATDCU să nu se mai ocupe de verificarea tezelor de doctorat plagiate, iar analizarea să fie realizată de către universitățile care au girat plagiatele. Iar acum, în noul mandat de ministru pe care îl are din ianuarie, a încercat în mod concret, prin acel proiect de ordin blocat de președintele Iohannis, să îngreuneze verificarea plagiatelor de către CNATDCU, iar acum e pe cale să adopte ordinul de ministru prin care universitățile își vor verifica toate doctoratele acordate. Dincolo de aceste acțiuni concrete,discursul pro-plagiat și pro-plagiatori al lui Cîmpeanu și jocurile sale de culise sunt cele mai toxice.

E greu să scrii – și să publici – despre plagiatele din mediile universitare în România democratică (cel puțin formal!) a secolului al 21-lea?

Este foarte greu din foarte multe motive. În primul rând accesul la tezele de doctorat este foarte complicat, apoi, accesul la diverse resurse bibliografice pentru a putea descoperi unele plagiate este extrem de dificil.

Care e cea mai mare recompensă care ți s-a propus ca să nu mai scrii despre teme precum acestea? Ca să taci…

Au fost doar două astfel de situații în care cineva a îndrăznit să îmi facă diverse propuneri pentru a mă face să nu mai scriu, ambele venite dinspre Gabriel Oprea, dar nu în mod direct de la el, ci de la trimiși de-ai lui. Despre ambele situații am scris în cartea mea, Fabrica de doctorate sau cum se surpă fundamentele unei nații, care a apărut în 2017 la Editura Humanitas. Prima propunere a fost să devin șefa Direcției de comunicare din UNPR, iar cea de-a doua a fost să fiu numită redactor-șef la cotidianul „România liberă“. La schimb, mi s-a cerut să nu mai scriu despre Gabriel Oprea, Florian Coldea și Neculai Onțanu. Nu numai că am refuzat ambele propuneri, dar am și scris despre toți trei după aceste episoade. În rest, au mai fost vreo două rugăminți de a nu scrie despre Bogdan Despescu, care au venit, culmea, de la colegi ziariști. Cred că am fost ferită de mai multe situații de tipul acesta pentru că nu am dezvoltat prietenii cu oameni politici, ca dovadă că cei care mi-au făcut propunerile venite de la Oprea, dar și rugămințile legate de Despescu au fost oameni de presă sau din zona de presă.

În ce fel de costuri putem converti aceste probleme ale plagiatelor – probleme deloc puține, deloc izolate? Cât ne costă, cu alte cuvinte, aceste furturi? Direct & indirect? Pe termen scurt & pe termen lung?

Costul plagiatului și al fraudei academice este enorm pentru România. În primul rând ne costă educația și structura morală șubredă a noastră, ca națiune, lucruri care, în final, se reflectă în constituția societății și a democrației din țara noastră. Apoi, ne costă vulnerabilizarea mediului academic, care e măcinat de impostură, rețele clientelare și nepotism pentru că sunt mulți profesori universitari care au doctorate plagiate,care predau și formează generații și care promovează mediocritatea, obediența și impostura.Ne costă calitatea extrem, extrem de slabă a cercetării românești, pe care o vedem reflectată în topurile internaționale. Evident, sunt și costurile financiare, banii care sunt înghițiți de proiecte de cercetare acordate pe criterii clientelare, dezvoltate prin rețele de interese care se autopromovează și care îi sufocă și îi marginalizează pe cercetătorii dedicați și talentați.

Există, ce crezi, o majoritate sau mai degrabă o minoritate – dar o minoritate cu acces la „butoanele de decizie“ – care se opune sancționării – așa cum se cuvine – a celor care au plagiat?

Sigur nu putem vorbi despre o minoritate. Probabil nici despre o majoritate, însă în mod categoric polii de influență și de decizie din mediul academic nu își doresc să se facă „arheologie“, așa cum s-a exprimat și ministrul Cîmpeanu. E drept că s-au făcut unele progrese în privința integrității academice în ultimii ani, însă mai degrabă vorbim despre progrese făcute pentru a avea ce raporta, însă dacă mergem acum prin marile universități, nu mă refer la cele de la periferia mediului academic, vom întâlni profesori care vor aduce argumente stupefiante care să justifice plagiatul. Lucrurile nu se vor schimba până nu se vor schimba mentalitățile, până când nu vom internaliza structural că plagiatul este greșit, că e un fapt condamnabil. Va dura generații ca această schimbare de mentalitate să se producă.

Unde apreciezi că e o tentație mai mare de a plagia – și o realitate a plagiatelor corespunzătoare acestor tentații: în instituțiile academice „de uniformă“ sau în cele, mult mai numeroase fără îndoială, care ies din acest specific, din această logică de funcționare?

Plagiatul este la fel de răspândit în toate universitățile. E adevărat că eu am scris mai mult despre universitățile militare pentru că acolo am găsit o combinație uluitoare de politicieni, cu oameni din servicii, justiție și aparatul guvernamental, însă lucrurile stau la fel de rău și în universitățile private. Dreptul e un domeniu în care s-a plagiat foarte mult, la fel și teologia, economia sau medicina. Totuși, ce e specific universităților militare este faptul că în spatele unui sistem ermetic, în care s-au construit reguli proprii, s-au dezvoltat adevărate rețele de plagiat care au funcționat nestingherite ani și ani de zile.

Există, în Uniunea Europeană, vreo altă țară care să se compare – în răul sistemic – cu România în această chestiune, a plagiatelor academice? Cu alte cuvinte –și aici, e altfel România?

Plagiatul în tezele de doctorat nu are granițe și e o problemă destul de răspândită în mediul academic de pretutindeni, însă sunt puține țări, din câte cunosc eu, unde magnitudinea să fie atât de mare. Spre deosebire de noi, în alte țări anticorpii universitari și instituționali funcționează. Mă gândesc la Germania, bunăoară. Acolo nu s-a ținut cont de funcția sau numele persoanei acuzate de plagiat pentru că acolo mecanismele de verificare și control funcționează, iar cei acuzați de plagiat au fost verificați la sânge, iar titlurile de doctor au fost retrase imediat. Iar în aceste țări mai există ceva: onoarea, care la noi le lipsește celor care ocupă funcții publice. În Germania sunt foarte mulți politicieni care au demisionat din funcțiile pe care le ocupau imediat după ce au fost acuzați de plagiat, un exemplu foarte mediatizat fiind cel al fostului ministru al Apărării Karl-Theodore zu Guttenberg.

Soluții raționale, realiste – la aceste probleme grave? Sunt aceste soluții și ușor „de implementat“, de pus în practică?

Sigur că da, există soluții, însă este nevoie, în primul rând, de voință politică, pentru că în România educația universitară funcționează într-un sistem centralizat de finanțare și control, iar apoi este nevoie de timp. Ca să poți rezolva o problemă trebuie să o conștientizezi și apoi trebuie să accepți că e nevoie să faci ceva pentru a o soluționa. Cum spuneam mai devreme, lucrurile se pot schimba dacă schimbăm mentalitățile, dacă mediul preuniversitar și cel universitar înțeleg că trebuie acționat. În România plagiatul nu apare brusc la doctorat. Reproducerea este mai degrabă regula în școala generală și liceu, unde profesorii de limba română încă le cer elevilor să memoreze zeci de pagini de comentarii ale unor opere. Acum, înțeleg că la multe alte materii profesorii le cer elevilor să facă diverse teme pentru care îi încurajează să folosească informații copiate de pe internet. Trebuie să înțelegem că ducem în spate un sistem de reproducere a unor opere sau a unor informații care a fost promovat zeci de ani și care trebuie să înceteze. Creativitatea și argumentul propriu trebuie stimulate, încurajate și apreciate. Abia atunci lucrurile se vor schimba. Iar un alt lucru care trebuie făcut este să conștientizăm că plagiatul și lipsa de integritate academică sunt probleme grave. Nu e suficient să ai cursuri de etică și integritate academică în universități dacă există materii la care copiatul și frauda la examene este regula, iar profesorii închid ochii și trec mai departe.