Între 4 și 9 septembrie, la Nessebar (Bulgaria), s-a desfășurat cea mai recentă ediție a Turnirului de Poezie.
Evenimentul este un proiect al Uniunii Scriitorilor și a fost realizat, la această ediție aniversară (a zecea), cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român. În cadrul ediției celei mai recente a Turnirului de Poezie „Cununa de lauri de la Nessebar“ s-au confruntat Filiala de Poezie – București și Filiala Timișoara. Componența Filialei de Poezie – București a fost următoarea: Nicolae Prelipceanu, Flavia Adam, Eugen Suciu, Horia Gârbea, Ion Cocora și Liviu Capșa. Pentru Filiala Timișoara au intrat în competiție: Robert Șerban, Daniela Rațiu, Andra Mateucă, Borco Ilin, Costel Stancu și Gheorghe Vidican.
Filiala de Poezie din București a fost echipa câștigătoare a acestui Turnir de Poezie. Individual, premiile au revenit următorilor participanți: Marele Premiu al Turnirului de Poezie „Cununa de lauri de la Nessebar“, ex-aequo, a revenit poeților Nicolae Prelipceanu și Eugen Suciu, iar Premiul Special a fost adjudecat de poeta Andra Mateucă.
Selecție cu poemele citite la cea mai recentă ediție a Turnirului de Poezie:
DANIELA RAȚIU
* * *
Autostrada se întinde ca un șarpe leneș
Privind cum se aprind rând pe rând luminile
orașului
Se lasă înserarea
Panourile publicitare pâlpâie timid
Câțiva maidanezi păzesc un depozit de
cauciucuri
Orașul se pregătește pentru încă o noapte în care nefericiții îi vor răscoli gunoaiele
Vampele își vor aștepta clienții plictisiți de
viață
Ultimul tramvai va plimba ultimii bețivi
lăsându-i la ultimul refugiu
Dincolo de care se întinde câmpul gol și linia
orizontului tremurândă
Mahalalele își vor elibera duhorile și
strigătele
Orașul va adormi iepurește cu frica celui
care nu știe
Dacă va mai vedea zorile cum pârâie în
așteptarea luminii
COSTEL STANCU
* * *
Nu am nevoie de dragostea ta.
Mai bine un grăunte de sare
să îl împart săracilor.
Ei se vor bucura. Eu, nu.
Ușa ce nu scîrțîie, nu e vie.
Zarurile au fugit de acasă.
Nu va fi nici o nuntă,
nici o îngropare. Tu îmi speli
cămașa de mire pînă se vede în ea
chipul lui Hristos. Lasă, nu fi trist,
poeții vindecă locul. În ultima fotografie
o să îți iasă aburi din nări, mă liniștești
și dispari după peretele de fum colorat dintre
viață și moarte. Un drum fără sfîrșit
în mijlocul căruia găsești același cal orb,
semn că ai mai trecut pe acolo.
Privești înapoi și îmi spui că
mă iubești. Dar cînd vine vorba
de dragoste, sufletul meu e mai
neștiutor decît un copil care nu a
ieșit niciodată din satul său.
ION COCORA
Pandemia în vremuri de poem
În amintirea lui Ion Caramitru
De unde alt sânge decât sângele meu al tău
moarte
de unde altă mângâiere decât mângâierea
mea a ta moarte
de unde altă umbră mai fără de umbră decât
umbra mea a ta moarte
de unde altă îmbrățișare decât îmbrățișarea
mea a ta moarte
de unde alt măr decât mărul din pomul oprit
al tău moarte
de unde alte cuvinte care să scrie poemul
ale tale moarte
de unde alt strigăt de împăcare cu sine
decât strigătul meu al tău moarte
de unde altă copilărie să te însenineze decât
copilăria mea a ta moarte
de unde alt creier care să-ți fie leagăn decât
creierul meu al tău moarte
de unde alt cap pentru decapitare decât
capul meu al tău moarte
de unde alt ochi de vegheat alt cal de călărit
alți dinți de părăsit
decât ochiul meu decât calul meu decât
dinții mei ai tăi moarte
de unde altcineva decât eu al tău moarte
LIVIU CAPȘA
A fost sau n-a fost
a fost cât un licăr de stea
cât o cădere din cuib
şi ce departe era orizontul
câţi muţi îşi aşteptau
mutarea din loc
ce repede s-a chircit, s-a micşorat totul
s-a strâns ca un ghem
în poala bunicii
unde ieri vâsleau aripi semeţe
azi se destramă dâre pe cer
oţelul gândului e acum
tinichea spartă
cârpă adormită în praf
nici un mister
nu mai îndeamnă paşii
nu mai ridică privirea
măcinaţi sunt fiorii dorinţei
a fost cât mirarea unui curcubeu
după ploaie
cât zborul unui strop
risipit de-o cascadă
neobservată trecu viaţa
ca un pocnet de balon
într-un parc de distracţii
FLAVIA ADAM
Masa pe care sare o pisică
Vine și ziua când dai la o parte
atingeri străine
o vreme ți-e frig
apoi te obișnuiești și cu frigul
durerea vine treptat se depune
la fel ca ninsoarea
alb peste alb
de parcă n-ar fi fost nimic înainte
nici războaie nici dragoste
nici crucile deasupra cărora
se leagănă vântul
alb peste alb
până când pierzi noțiunea de timp
și-n pumnul închis mai e loc
pentru o singură amintire
atunci schimbi macazul și-alergi
dai iama-n trecut ca-ntr-un borcan cu
dulceață
și știi că nu mai contează ce-ai strâns
că tot ce ai și ce ești va fi uitat în curând
totuși cum să renunți
la liniștea mesei de lemn
pe care o pisică sare cât ai clipi
și înainte s-apuci să faci vreun gest oarecare
își vâră botul în oala cu lapte.
HORIA GÂRBEA
bufnița din parc
parcul este
aproape la fel de vechi
precum copacii din el
l-am străbătut prima dată
acum mai bine
de cincizeci de ani
pe lac mergea atunci
un mic vapor
care îi plimba pe copii
și pe bunicii lor
în jurul lacului
timp de vreo douăzeci de minute
a fost prima dată
cînd am mers pe o apă
și am visat
să cunosc toate mările lumii
mai mult decît vaporul
mi-a plăcut însă o bufniță
pe care am văzut-o într-un copac
era prima bufniță
pe care o vedeam
la început am crezut
că era o pisică
și am înțeles că nu era
pentru că a zburat
după cincizeci de ani
am revăzut o bufniță
poate în același copac
nici n-aș fi văzut-o
dacă nu mi-o arăta fiul meu
după ce bufnița a zburat
i-am spus – știi
acum cincizeci de ani
am văzut-o prima dată aici
copilul m-a întrebat
de ce bufnițele
trăiesc atît de mult
nu trăiesc mult –i-am spus –
noi oamenii
trăim prea puțin
această bufniță sînt sigur
că nu m-a recunoscut
la cît de mult m-am schimbat
ANDRA MATEUCĂ
prieteni
prin ochii tăi distanțele nu mi se par lungi
e ca și cum aș atinge cu lingurița cana de
cafea
și dimineața mi-ar părea ireală
îți cunoscusem viața într-o simplă plimbare
cu bicicleta
din unirii până în modern
și înapoi
am aflat unde ai locuit până la cinci ani
cum doreai să te cheme de fapt
în ce clasă erai când te-ai îndrăgostit prima
dată
de ce mama ta își schimba atât de des
culoarea la păr
m-am legănat puțin
înainte și înapoi
precum copiii înainte de culcare
vocea ta avea inflexiuni domoale
riscam să ațipesc pedalând
ca într-un joc cu prințese adormite
eram două personaje ale aceluiași oraș
care își împărțeau cuminte copilăria
BORCO ILIN
Sfârșitul lumii
Prin pământul crăpat vara miroase a moarte,
a priveghi din camera mare de la stradă.
De la gară, peste sat se năpustește, ca un
liliac imens,
opiumul frunzelor arse,
iar tu ești singurul călător
spre cimitirul viu al bunicilor.
Căci ei și morți încă mai fac răchie și pun
șunca la afumat.
De aia li s-a strâmbat crucea de lemn,
că încă n-au odihnă, că încă te așteaptă,
să-ți umple din nou șpaisul inimii
cu tot ceea ce te făcea nemuritor cândva.
Trenul gol șuieră în halta în care
nu mai coboară nici nălucile.
Stufărișul de la malul Arancăi
arde ca o vacanță interminabilă.
Pârâul însuși arde ca un fitil, șerpuind,
sufocat de fumul plumburiu pe care-l
pufăiam
din țigările din mătase de porumb învârtită în
foiță de ziar,
fumul acela care zgâria gâtlejul ca o sârmă
ghimpată.
Prin plămânul invizibil al căii ferate
iese arșița de oțel care nu mai are ce căuta aici
acum,
și marele șarpe al pustei își rupe curbele
cu magnifica lui tăcere, cu magnifica lui
tristețe,
și ne-mbată cu copilăria ce ne-a fost strâmtă
încă de pe atunci.
Căci atunci știam ce suntem pe lumea asta –
imenși legiuitori ai vieții
care mai târziu va aparține altcuiva din noi,
nu nouă personal.
Strugurii-s storși, viespii mor în must,
pălincarul are în ochi satâri în loc de priviri,
satul miroase a nebunie.
Acum e prima brumă, în rugina crângului,
în bâta ciobanului,
acum, nu în noiembrie,
acum începe moartea aia de care nu te mai
saturi,
acuma vrei să fi și șoim și asfințit și
nevăstuică,
acuma pământul locuiește-n tine.
Acuma se pierd mințile și se câștigă încă un
an din viață.
Acum începi să iubești de la început
tot ceea ce ți-a rupt inima inimii de atâtea ori.
Toamna e sfârșitul lumii însuși, toamna e
viața,
și e mai tare ca tine, că-ți permite să mori
proaspăt,
la zi, și zi de zi, la nesfârșit.
Toamna, extraordinara doamnă
care fumează la fereastra ultimului vagon
în care controlorul nu are acces,
iar biletele tale sunt low cost
spre cimitirul cu morții vii,
trenul din care le faci cu mâna tuturor
celor care au arat brazda cândva pentru
sufletul tău,
au strâns fânul plin de lăcuste.
Că doar așa nu plecăm dintre noi
– fiecare murind cu viața altuia,
atunci, pe loc, și nimeni nu vede asta,
căci e obositor ca din nou să nu mori.
Fumăm, toți. Cei rupți și corupți,
tractoriștii și navetiștii cu primul tren,
pescarii de prohibiție și mahmurii
crângurilor,
birtașii fără o mână și cartoforii pe caiet.
Armata de buldogi și ologi s-a încropit,
venim toți, vajnic, să rupem digurile toamnei
și să vă arătăm că nebunia iese din matcă
ca o ștamplă de răchie servită la priveghiurile
noastre,
la propria noastră înmormântare,
din care vom ieși strigoi îmbrăcați ca niște
baroni
și vom taxa selfiurile cu mortul celebru,
care, încă o dată, n-a murit.
GHEORGHE VIDICAN
Poezia e o colonie de egrete
poezia e o colonie de egrete salută
dimineața bună maestre despre ce taci
oasele ni se sprijină pe viitoarele noastre
poeme un îndemn la tăcere
am început să aud zborul acela născut nu
făcut al păsării phoenix
fiecare copil poartă nisipul clepsidrei ca pe o
osândă a timpului
rădăcinile unei urme sângerează pe lama
briciului de ras al bunicului
într-o mână îi înflorește mirosul pălincii
în cealaltă mirosul cafelei obicei căpătat în
războiul din serbia
trupurile noastre locuiesc în calul troian
lăcomia buzelor e o mănăstire plină de voci
jonglăm cu un mănunchi de cuvinte prin
sângele cititorilor în stele decojim
visul de somn
[…]
poezia e o colonie de egrete înflorită
rotund precum mugurele unui poem
în creierele noastre
calul troian plin de anarhiști vibrează la
mirosul pălincii în brațul bunicului
din serbia vin vești contradictorii despre
vindecarea lăuntrului din lăuntrul nostru
[…]
răzbate mirosul de tutun prin vârful
unghiilor
în sala de mese coboară din calul troian
anarhiștii cu noua ordine mondială
în țeava puștii
gurile noastre își hrănesc foamea cu poeme
sala de mese vibrează în mirosul cafelei
vociferări ochi invizibili puși în degetele
orbilor
bunicul piaptănă îndelung mirosul pălincii un cântec de leagăn în ochii trecătorilor
poezia e o colonie de egrete gâfâie pântecul
femeii la nașterea dimineții
privim în pahar îndelung tăcerea a
împrumutat mirosul cafelei
în sala de mese anarhiștii împart manifeste
[…]
trecerea de pietoni seamănă cu o florăreasă
hrănește foamea cerșetorilor
trotuarul un foșnet de rochii în cântecul
păsării phoenix
oasele ni se sprijină pe viitoarele noastre poeme un îndemn la tăcere
poezia e o colonie de egrete salută
dimineața bună maestre despre ce taci