Au citit la Turnirul de Poezie de la Nessebar

Între 4 și 9 septembrie, la Nessebar (Bulgaria), s-a desfășurat cea mai recentă ediție a Turnirului de Poezie.

Evenimentul este un proiect al Uniunii Scriitorilor și a fost realizat, la această ediție aniversară (a zecea), cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român. În cadrul ediției celei mai recente a Turnirului de Poezie „Cununa de lauri de la Nessebar“ s-au confruntat Filiala de Poezie – București și Filiala Timișoara. Componența Filialei de Poezie – București a fost următoarea: Nicolae Prelipceanu, Flavia Adam, Eugen Suciu, Horia Gârbea, Ion Cocora și Liviu Capșa. Pentru Filiala Timișoara au intrat în competiție: Robert Șerban, Daniela Rațiu, Andra Mateucă, Borco Ilin, Costel Stancu și Gheorghe Vidican.

Filiala de Poezie din București a fost echipa câștigătoare a acestui Turnir de Poezie. Individual, premiile au revenit următorilor participanți: Marele Premiu al Turnirului de Poezie „Cununa de lauri de la Nessebar“, ex-aequo, a revenit poeților Nicolae Prelipceanu și Eugen Suciu, iar Premiul Special a fost adjudecat de poeta Andra Mateucă.

Selecție cu poemele citite la cea mai recentă ediție a Turnirului de Poezie:

 

DANIELA RAȚIU

* * *

Autostrada se întinde ca un șarpe leneș

Privind cum se aprind rând pe rând luminile

orașului

Se lasă înserarea

Panourile publicitare pâlpâie timid

Câțiva maidanezi păzesc un depozit de

cauciucuri

Orașul se pregătește pentru încă o noapte în care nefericiții îi vor răscoli gunoaiele

Vampele își vor aștepta clienții plictisiți de

viață

Ultimul tramvai va plimba ultimii bețivi

lăsându-i la ultimul refugiu

Dincolo de care se întinde câmpul gol și linia

orizontului tremurândă

Mahalalele își vor elibera duhorile și

strigătele

Orașul va adormi iepurește cu frica celui

care nu știe

Dacă va mai vedea zorile cum pârâie în

așteptarea luminii

 

COSTEL STANCU

* * *

Nu am nevoie de dragostea ta.

Mai bine un grăunte de sare

să îl împart săracilor.

Ei se vor bucura. Eu, nu.

Ușa ce nu scîrțîie, nu e vie.

Zarurile au fugit de acasă.

Nu va fi nici o nuntă,

nici o îngropare. Tu îmi speli

cămașa de mire pînă se vede în ea

chipul lui Hristos. Lasă, nu fi trist,

poeții vindecă locul. În ultima fotografie

o să îți iasă aburi din nări, mă liniștești

și dispari după peretele de fum colorat dintre

viață și moarte. Un drum fără sfîrșit

în mijlocul căruia găsești același cal orb,

semn că ai mai trecut pe acolo.

Privești înapoi și îmi spui că

mă iubești. Dar cînd vine vorba

de dragoste, sufletul meu e mai

neștiutor decît un copil care nu a

ieșit niciodată din satul său.

 

ION COCORA

Pandemia în vremuri de poem

În amintirea lui Ion Caramitru

De unde alt sânge decât sângele meu al tău

moarte

de unde altă mângâiere decât mângâierea

mea a ta moarte

de unde altă umbră mai fără de umbră decât

umbra mea a ta moarte

de unde altă îmbrățișare decât îmbrățișarea

mea a ta moarte

de unde alt măr decât mărul din pomul oprit

al tău moarte

de unde alte cuvinte care să scrie poemul

ale tale moarte

de unde alt strigăt de împăcare cu sine

decât strigătul meu al tău moarte

de unde altă copilărie să te însenineze decât

copilăria mea a ta moarte

de unde alt creier care să-ți fie leagăn decât

creierul meu al tău moarte

de unde alt cap pentru decapitare decât

capul meu al tău moarte

de unde alt ochi de vegheat alt cal de călărit

alți dinți de părăsit

decât ochiul meu decât calul meu decât

dinții mei ai tăi moarte

de unde altcineva decât eu al tău moarte

 

LIVIU CAPȘA

A fost sau n-a fost

a fost cât un licăr de stea

cât o cădere din cuib

şi ce departe era orizontul

câţi muţi îşi aşteptau

mutarea din loc

ce repede s-a chircit, s-a micşorat totul

s-a strâns ca un ghem

în poala bunicii

unde ieri vâsleau aripi semeţe

azi se destramă dâre pe cer

oţelul gândului e acum

tinichea spartă

cârpă adormită în praf

nici un mister

nu mai îndeamnă paşii

nu mai ridică privirea

măcinaţi sunt fiorii dorinţei

a fost cât mirarea unui curcubeu

după ploaie

cât zborul unui strop

risipit de-o cascadă

neobservată trecu viaţa

ca un pocnet de balon

într-un parc de distracţii

 

FLAVIA ADAM

Masa pe care sare o pisică

Vine și ziua când dai la o parte

atingeri străine

o vreme ți-e frig

apoi te obișnuiești și cu frigul

durerea vine treptat se depune

la fel ca ninsoarea

alb peste alb

de parcă n-ar fi fost nimic înainte

nici războaie nici dragoste

nici crucile deasupra cărora

se leagănă vântul

alb peste alb

până când pierzi noțiunea de timp

și-n pumnul închis mai e loc

pentru o singură amintire

atunci schimbi macazul și-alergi

dai iama-n trecut ca-ntr-un borcan cu

dulceață

și știi că nu mai contează ce-ai strâns

că tot ce ai și ce ești va fi uitat în curând

totuși cum să renunți

la liniștea mesei de lemn

pe care o pisică sare cât ai clipi

și înainte s-apuci să faci vreun gest oarecare

își vâră botul în oala cu lapte.

 

HORIA GÂRBEA

bufnița din parc

parcul este

aproape la fel de vechi

precum copacii din el

l-am străbătut prima dată

acum mai bine

de cincizeci de ani

pe lac mergea atunci

un mic vapor

care îi plimba pe copii

și pe bunicii lor

în jurul lacului

timp de vreo douăzeci de minute

a fost prima dată

cînd am mers pe o apă

și am visat

să cunosc toate mările lumii

mai mult decît vaporul

mi-a plăcut însă o bufniță

pe care am văzut-o într-un copac

era prima bufniță

pe care o vedeam

la început am crezut

că era o pisică

și am înțeles că nu era

pentru că a zburat

după cincizeci de ani

am revăzut o bufniță

poate în același copac

nici n-aș fi văzut-o

dacă nu mi-o arăta fiul meu

după ce bufnița a zburat

i-am spus – știi

acum cincizeci de ani

am văzut-o prima dată aici

copilul m-a întrebat

de ce bufnițele

trăiesc atît de mult

nu trăiesc mult –i-am spus –

noi oamenii

trăim prea puțin

această bufniță sînt sigur

că nu m-a recunoscut

la cît de mult m-am schimbat

 

ANDRA MATEUCĂ

prieteni

prin ochii tăi distanțele nu mi se par lungi

e ca și cum aș atinge cu lingurița cana de

cafea

și dimineața mi-ar părea ireală

îți cunoscusem viața într-o simplă plimbare

cu bicicleta

din unirii până în modern

și înapoi

am aflat unde ai locuit până la cinci ani

cum doreai să te cheme de fapt

în ce clasă erai când te-ai îndrăgostit prima

dată

de ce mama ta își schimba atât de des

culoarea la păr

m-am legănat puțin

înainte și înapoi

precum copiii înainte de culcare

vocea ta avea inflexiuni domoale

riscam să ațipesc pedalând

ca într-un joc cu prințese adormite

eram două personaje ale aceluiași oraș

care își împărțeau cuminte copilăria

 

BORCO ILIN

Sfârșitul lumii

Prin pământul crăpat vara miroase a moarte,

a priveghi din camera mare de la stradă.

De la gară, peste sat se năpustește, ca un

liliac imens,

opiumul frunzelor arse,

iar tu ești singurul călător

spre cimitirul viu al bunicilor.

Căci ei și morți încă mai fac răchie și pun

șunca la afumat.

De aia li s-a strâmbat crucea de lemn,

că încă n-au odihnă, că încă te așteaptă,

să-ți umple din nou șpaisul inimii

cu tot ceea ce te făcea nemuritor cândva.

Trenul gol șuieră în halta în care

nu mai coboară nici nălucile.

Stufărișul de la malul Arancăi

arde ca o vacanță interminabilă.

Pârâul însuși arde ca un fitil, șerpuind,

sufocat de fumul plumburiu pe care-l

pufăiam

din țigările din mătase de porumb învârtită în

foiță de ziar,

fumul acela care zgâria gâtlejul ca o sârmă

ghimpată.

Prin plămânul invizibil al căii ferate

iese arșița de oțel care nu mai are ce căuta aici

acum,

și marele șarpe al pustei își rupe curbele

cu magnifica lui tăcere, cu magnifica lui

tristețe,

și ne-mbată cu copilăria ce ne-a fost strâmtă

încă de pe atunci.

Căci atunci știam ce suntem pe lumea asta –

imenși legiuitori ai vieții

care mai târziu va aparține altcuiva din noi,

nu nouă personal.

Strugurii-s storși, viespii mor în must,

pălincarul are în ochi satâri în loc de priviri,

satul miroase a nebunie.

Acum e prima brumă, în rugina crângului,

în bâta ciobanului,

acum, nu în noiembrie,

acum începe moartea aia de care nu te mai

saturi,

acuma vrei să fi și șoim și asfințit și

nevăstuică,

acuma pământul locuiește-n tine.

Acuma se pierd mințile și se câștigă încă un

an din viață.

Acum începi să iubești de la început

tot ceea ce ți-a rupt inima inimii de atâtea ori.

Toamna e sfârșitul lumii însuși, toamna e

viața,

și e mai tare ca tine, că-ți permite să mori

proaspăt,

la zi, și zi de zi, la nesfârșit.

Toamna, extraordinara doamnă

care fumează la fereastra ultimului vagon

în care controlorul nu are acces,

iar biletele tale sunt low cost

spre cimitirul cu morții vii,

trenul din care le faci cu mâna tuturor

celor care au arat brazda cândva pentru

sufletul tău,

au strâns fânul plin de lăcuste.

Că doar așa nu plecăm dintre noi

fiecare murind cu viața altuia,

atunci, pe loc, și nimeni nu vede asta,

căci e obositor ca din nou să nu mori.

Fumăm, toți. Cei rupți și corupți,

tractoriștii și navetiștii cu primul tren,

pescarii de prohibiție și mahmurii

crângurilor,

birtașii fără o mână și cartoforii pe caiet.

Armata de buldogi și ologi s-a încropit,

venim toți, vajnic, să rupem digurile toamnei

și să vă arătăm că nebunia iese din matcă

ca o ștamplă de răchie servită la priveghiurile

noastre,

la propria noastră înmormântare,

din care vom ieși strigoi îmbrăcați ca niște

baroni

și vom taxa selfiurile cu mortul celebru,

care, încă o dată, n-a murit.

 

GHEORGHE VIDICAN

Poezia e o colonie de egrete

poezia e o colonie de egrete salută

dimineața bună maestre despre ce taci

oasele ni se sprijină pe viitoarele noastre

poeme un îndemn la tăcere

am început să aud zborul acela născut nu

făcut al păsării phoenix

fiecare copil poartă nisipul clepsidrei ca pe o

osândă a timpului

rădăcinile unei urme sângerează pe lama

briciului de ras al bunicului

într-o mână îi înflorește mirosul pălincii

în cealaltă mirosul cafelei obicei căpătat în

războiul din serbia

trupurile noastre locuiesc în calul troian

lăcomia buzelor e o mănăstire plină de voci

jonglăm cu un mănunchi de cuvinte prin

sângele cititorilor în stele decojim

visul de somn

[…]

poezia e o colonie de egrete înflorită

rotund precum mugurele unui poem

în creierele noastre

calul troian plin de anarhiști vibrează la

mirosul pălincii în brațul bunicului

din serbia vin vești contradictorii despre

vindecarea lăuntrului din lăuntrul nostru

[…]

răzbate mirosul de tutun prin vârful

unghiilor

în sala de mese coboară din calul troian

anarhiștii cu noua ordine mondială

în țeava puștii

gurile noastre își hrănesc foamea cu poeme

sala de mese vibrează în mirosul cafelei

vociferări ochi invizibili puși în degetele

orbilor

bunicul piaptănă îndelung mirosul pălincii un cântec de leagăn în ochii trecătorilor

poezia e o colonie de egrete gâfâie pântecul

femeii la nașterea dimineții

privim în pahar îndelung tăcerea a

împrumutat mirosul cafelei

în sala de mese anarhiștii împart manifeste

[…]

trecerea de pietoni seamănă cu o florăreasă

hrănește foamea cerșetorilor

trotuarul un foșnet de rochii în cântecul

păsării phoenix

oasele ni se sprijină pe viitoarele noastre poeme un îndemn la tăcere

poezia e o colonie de egrete salută

dimineața bună maestre despre ce taci