Ștefan Bănulescu -95. Între provizorat și tăceri raționale

Tot celebrând o personalitate, cu timpul, e dificil să eviți locurile comune. Cele din urmă înghit destui comentatori. Mai ales pe cei improvizați, care reformulează senini verdicte consacrate. Din astă pricină, cititorii revistelor de cultură ignoră articolele aniversare. La rândul ei, școala montează evenimente previzibile. Încolo, evocările scriitorilor aduc cu scamatorii istorico-literare, de care, din păcate, nu ducem lipsă.

În uriașă măsură, receptarea lui Ștefan Bănulescu i-a permis scriitorului să nu întrețină speranța unui „mai târziu” providențial. Când va fi citit, recunoscut, adulat. Mai devreme decât alții, Bănulescu a intrat într-o convenție a receptării. De partea ineditului se conservă destinul bifurcat: un prozator care a traversat barierele istorice capătă și anvergură absconsă. Riscând, după Revoluție, ca toți colegii de generație, să rămână în penumbră. Ce cuvânt dur când trăiești la marginea orbirii! De la finele lui 1984 până în 1991, Bănulescu este un pacient al întunericului. Tămăduit doar cu luminile din amintiri. Dictate, textele ce compun proza memorialistică au șansa vieții secunde odată ce prozatorul, recăpătându-și vederea, le transcrie cu exigența imaginii. Până la capăt, el a rămas, vorba lui Nicolae Manolescu, „un extraordinar prestidigitator, un magician al povestirii”.

Pe un picior de paradox trăiește întreaga viață Ștefan Bănulescu. Cum s-a derulat și educația din familie: Banu Duras nu lasă copiilor volumele religioase, ci pe Sadoveanu, pe Odobescu, Pann… Nu e de mirare că Bănulescu are motive să îndepărteze, oricât l-ar admira, pe Odobescu, pentru că boierul ar fi cunoscut câmpia doar din caleașcă; la fel, Sadoveanu sfidează adversitatea ascunsă de câmpie. Alta e să asculți „ecoul” prafului ei, din copilărie, bătând drumul spre Valea Mieilor… Deloc moft, decor sau capriciu geografic, câmpia este pentru Bănulescu un sacru orgoliu.

Coborâtorii din neamurile lui Banu-Pepene-Durak fuzionează mascat sau pe față cu protagoniștii, în toată opera lui Bănulescu. Fascinat de dobândirea miraculosului în concretul imediat, scriitorul trăiește falsa obiectivare și se lasă în seama „pustiului ocrotitor de iarbă” –, cum numește el ambianța. Tot paradoxal, va fi primul care părăsește fascinanta alcătuire a lumii. Dar cu gândul că, distanțându-se, o cunoaște la temperatura ideală. Mai ales prin neamurile vechi, cele cu călimările la chimir, notari în mișcare, certificând onoarea și cuvântul. Lume de altădată în care bărbații nu sunt doar capi de familie, ci zei. Să ne amintim o clipă de ce Fenia rămâne hipnotizată de râsul bărbaților la finalul din Mistreții erau blânzi. Pentru că hohotele bărbatului ei se ridică deasupra tuturor. Ca și cum Zeul încetează priveghiul, iar femeia știe, subit, că ritul îngropăciunii s-a încheiat.

Dacă n-ar fi ajuns scriitor, cu siguranță impresiona ca biolog. De pildă, pentru el, salvia e un „copac viclean”. Cititorii cu imaginație pot citi recuzita simbolică a prozei lui ca variantă a unei dendrocronologii. După cum, împrumutând uimirea naratorului, înregistrăm frica „euforică” cu care tânărul Bănulescu descoperă temeliile vechi, peste care nu s-a construit nimic, dar și poezia exaltării, pentru că Valea Mieilor nu este doar un loc vrăjit, ci e situat la jumătate între vatra satului și marginea cerului de apus. Dispuse astfel, poetizate, distanțele capătă gravitație în imaginarul bănulescian. Până se înșurubează în soluri din care realitatea e atât de încăpătoare încât pare neverosimilă. Fapt e că autorul a trăit mereu între locuri cu nume „năucitoare”, pe care, mai târziu, cititorii dezobișnuiți cu lumea veche le-au privit drept în ochi ca pe niște ființe hieratice. Insula Măcelarilor, Piua Petrii, Trei Măciuci, Cotul lui Iepure, Strachina, Pădurea Pietroiului etc. sunt locuri reale care au prins crusta ficțiunii. Locurile misterioase dezvăluie în proza lui Bănulescu numai ceea ce lasă deoparte arterele realiste, ca și cum, fals epuizat, realismul face loc fantasticului parabolic pentru a defini credibil o stare privilegiată. Aceasta este metoda prozei lui Bănulescu.

Să nu ne mirăm dacă cineva afirmă că Bănulescu nu povestește. Că ar fi adeptul lui Malraux, care spunea că prozatorii mari ai secolului trecut povestesc puțin. Nu s-a observat până acum că adevăratul Malraux care l-a influențat pe Bănulescu este cel din Muzeul imaginar (1947). Un muzeu asemănător a căutat să construiască toată viața și scriitorul român. Începând cu temeliile misterioase ale copilăriei, cu onomastica legendară și magia riturilor, cu moștenirile venite de pretutindeni, dar parcă numai din istorie, nu, deși toate cresc din delta ei.

Dar să mă întorc la francez. Cine citește Colecționarul din pustiu, publicată de Bănulescu în martie, 1958, poate fi contrariat de ce povestirea n-a fost reluată în volume. Mai ales că tema n-are nimic de-a face cu deceniul de prigoană a imaginarului. Rătăcit într-un pustiu de care nici roua nu se prinde, un tânăr ajunge la palatul unui straniu colecționar. Neinteresat de capodopere, de valoare și durabilitate, colecționarul păstrează numai lucrurile neînsemnate, dar care, și ele, presupun teorii avansate și o artă specifică, ce poate livra originalitate. Colecția de lucruri din care este exclusă orice calitate provoacă prin tentația permanentă a descotorosirii. Doar că tânărul, descoperind un poem monarhic, pleacă neanunțat și află singur, ca în basme, drumurile „adevărate”, fără ghidajul extravagantului stăpân de la capătul lumii. Firește că, pe de-o parte, mesajele poemului, cu vegetativul românismului și neputința funciară, pot crea elanuri ideologice. Înclin să cred că Bănulescu renunță la povestire pentru că ar fi prea asemănătoare cu modelul ei, care aș paria că e Muzeul imaginar. Interesează voluptatea cu care tânărul Bănulescu are devreme ambiția deraierii realității înspre nuanțe simplificate. Felul cum alternanțele existențialiste, neoromantice și folclorice creează o intimă progresie în alegoria vieții.

Abia în 1988, Bănulescu mărturisește în Memoriile unui om tânăr la ce presentiment al fantasticului aderase. În jurul lui construiește mito-geografiile. Crescute brusc în fața noastră, ele prezintă memoriile unui scriitor căruia imaginarul nu-i îmbătrânește. Cred că și de aici trebuie să-l recitim: în articolul amintit, el spune că, din momentul în care suntem atrași de locurile misterioase, începe jocul cu lumea. De aceea, fuziunea cu Eliade, pe care o reține târziu, înseamnă că mitul ar fi „cum ceva ia ființă”, zice el, cum ceva s-a întâmplat. După criteriul astfel asimilat, copilul ar fi cel dintâi producător de mituri. Exagerând, aș spune că Bănulescu barbarizează savant imaginarul.

Altceva voiam să precizez, anume că Sat în deltă ascunde și formulări poetice ce nu vor fi con ­curate decât târziu. Precum – „rămâi înmărmurit de chipul bărbătesc al florilor”. Unde mai sunt de găsit asemenea subtilități? Poate doar în poemele inedite trimise Florenței Albu. În Scrisoare de duminică, citim un adevărat crez al imaginarului nostalgic și totodată definiția superlativă a spațiului din tot ce a scris Bănulescu: „Câmpia mea fără clopote, fără schituri,/Fără porți, fără mituri,/ Câmpia mea păgână, câmpia mea sfioasă,/Merg întruna, cât de mult am mers, / La orizonturi numai voi fi acasă,/Și merg, merg tânăr,/Cum se mai adună timpurile lungi în clipe,/ Clipe fără trecut, fără viitor, clipe unice,/ Câmpie, fată păgână, fată sfioasă,/ Cum te mai ascunzi de mine,/ Acolo, acasă, la orizonturi./ Ce departe ești,/ Și ce tânăr trebuie să rămân toată viața/ Până să ajung, până să mor”.

Lăsate la vedere, există în literatura aceasta succesive coborâri în infern pe scara cotidianului. Coșmarescul supervizat din prozele anilor șaizeci nu mai falsifică apelul banalității citadine. Mizeria căminelor și purgatoriul spitalicesc captează sensul nevăzătorului. Dar și supraviețuirea în era urii. Între bolile vrăjmășiei paranoide și a denunțurilor, scriitorul înțelege profeția tatălui. Coșmarescul se intensifică odată cu sentimentul că se află îngropat de viu în anticamera morții. Un microunivers kafkian, cu accente din Blecher, cu teroarea la vedere, pe care altădată Bănulescu le camufla în geografia mitică. Și acest Bănulescu trebuie recuperat, care face transferul de la spațiul-mitic, la spațiul-cavou.

Desigur că orice relectură atentă deschide și alte perspective, mai puțin vizitate. Rămân cu speranța că manuscrisele consistente din Cartea Dicomesiei vor contrazice legenda că mult prea discretul scriitor n-ar fi încheiat tetralogia.

Închei cu altă deschidere, nădăjduiesc, provocatoare. În ediția de Opere îngrijită de Oana Soare apare și un răvaș inedit, aparent nesemnificativ. Este vorba despre o bijuterie epistolară, unică între textele lui Bănulescu din toate punctele de vedere. Ea se adresează amicului de tinerețe de la „Școala de literatură”, Nicuță Tănase. Un micro-Ecleziast jovial sau mic manual de înțelepciune populară. Iată finalul: „Că bine mai dormi, cumetre, ia dă-te mai la perete, să-mi întind și eu puțin ciolanele că vin de departe, am tălpile sparte, așa, așa, frate. Îha, ce bine-i întins, dă-mi Doamne un vis, precum un cumătru n-ar fi auzit. Bună cerga, face cât toate învățăturile”.