Copiii în timpul războiului

Volumul supus observației – coordonat de Cătălina Mihalache și Nicoleta Roman – pune accentul pe un subiect neglijat (sau abordat ocazional și episodic în contextul altor cercetări) de istoriografia românească: copiii. Registrul cronologic în care sunt situate studiile din aceste pagini este cuprins în perioada 1913-1923, prin urmare tema de referință este corelată Primului Război Mondial. Deși o așa-numită „istorie oficială“ a perioadei eludează din documente această categorie a copiilor (sau i se conferă o atenție minimă și, în orice caz, conjuncturală), copiii sunt prezenți în corespondența familiilor, în mărturiile combatanților, în scrisorile de pe front, în discursurile personalităților, ba chiar și în propaganda de război a epocii. Fie că vorbim despre copii-soldat, refugiați, orfani, bolnavi sau răniți, ei nu reprezintă o categorie invizibilă, iar prezentul demers analizează și situează atent subiectul în contextul politic și social al timpului.

Din paginile volumului și, implicit din analiza istoricilor care semnează în cuprins (Gheorghe Negustor, Daniela Mârza, Ramona Caramelea, Iulia Cosma, Delia Bălăican, Cătălin Botoșineanu, Camelia Zavarache, Anemari Monica Negru, Mirela Popa-Andrei, Adrian-Bogdan Ceobanu, Adrian Vițalaru), reiese că cei mici percep războiul prin ochii adulților, prin perspectiva lor. Copiii nu au capacitățile și nici nu dispun de un filtru obiectiv al realității politice al conflictului, însă sunt angrenați cu (sau fără voia lor) în această situație devenind martori. Indiferent de familiile din care provin din punct de vedere al mediului social, ei trăiesc și traversează trauma, drama războiului, moartea, despărțirea, lipsurile, mizeria și raționalizările alimentelor, fiind forțați de împrejurări să se maturizeze în cu totul alt ritm și să devină responsabili.

Concluzia la care ajung cercetătorii este că ei reprezintă atât contemporanii, cât și supraviețuitorii unei conflagrații și totodată generația prin care statul va clădi România Mare. Consecința participării la acest fenomen îmbracă diferite forme: copii cresc cu datoria de a cinsti memoria părinților dispăruți în război, cu amintirea bombardamentelor, suferă traume – adesea ireversibile, sunt obligați uneori să intre mai repede pe piața muncii, iar unii dintre ei vor participa mai departe ca soldați și în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial. Totodată, statisticile demonstrează și o mortalitate ridicată în rândul copiilor – în decembrie 1917 fiind înregistrată o rată de 60%.

Volumul este structurat în trei părți („Realități, ideologii, ficționalizări“, „Grija pentru cei mici“ și „Traiectorii formative“) – toate gândite într-o strânsă legătură, demonstrându-se că și atunci – în pofida războiului și a consecințelor devastatoare pe care le-a avut asupra formării unei generații – copilăria era una multiformă și nicidecum tipizată. Sursele utilizate (documente de arhivă, scrisori, jurnale, memorii, fotografii, statistici, fragmente de presă) surprind copiii în mai multe ipostaze: copii eroi, copii orfani, răniți, copii soldați, abandonați sau implicați în munca de front sau de dincolo de tranșee. Temele ce se integrează în cercetarea asupra copilăriei din această perioadă sunt legate de instituțiile de ocrotire ale copiilor (fie ei orfani sau abandonați), politicile educaționale, implicarea statului, a Familiei Regale și a elitelor în susținerea acestora, iar atenția istoricilor s-a orientat în mod special asupra elevilor, a cercetașilor și a orfanilor întrucât aceștia – înregimentați fiind într-un sistem – sunt menționați cel mai mult în surse.

În concluzie, „copiii pot fi regăsiți, trebuie doar căutați“ prin documente – afirmă editorii – iar volumul (binevenit în contextul istoriografic românesc, deși nu exhaustiv) reprezintă un răspuns admirabil construit (și, în același timp susceptibil de a fi continuat și pentru perioada următoare a anului 1923), care se concentrează asupra acestui subiect.