Titlul noului volum de poezie al lui Adrian Popescu, Planetă dificilă, poate fi înțeles în două feluri și e probabil că autorul a mizat pe asta. Mai întâi, planeta poate desemna lumea sferică în care ne aflăm, Terra supusă, în ultimele decenii, unor chinuri la limita suportabilității, care o fac din ospitalieră și prietenoasă, cum era, tot mai dificilă pentru viețile noastre și mai refractară la umanitatea cuantificată ca populație. Iar apoi, planeta poate fi înțeleasă aici ca un vechi bilet zodiacal, prezicând celui care îl cumpără de la desuetul flașnetar un anume viitor personal. Planeta este și în acest sens dificilă, dar nu pentru că prezicerile ei ar fi numaidecât funeste, ci pentru că e greu descifrabilă. Poetul citește ceea ce i-a fost prezis, privește în jur și încearcă să înțeleagă: atât cele două accepții ale planetei din titlul volumului său, cât și modul în care prezentul tehnologic și „post-uman“ marchează evoluția spirituală a omului și – în viziunea lui Adrian Popescu – o blochează.
Pandemia, pe care o regăsim în câteva poeme dezolate, intensifică dramatic și chiar tragic această dezumanizare a omului, de-spiritualizare a lui, într-o tendință generală căreia poetul nu-i poate opune decât firavul obstacol al propriului exemplu. Pe de altă parte, Adrian Popescu fiind un creștin fervent (chiar dacă nu și dogmatic), suferința și dramele pe care le evocă sunt parte a unei necesități interioare, resimțită ca atare, uneori aproape cu voluptate. Vedem aici un om care își duce crucea fără a obosi și fără a se tângui că o face. De fiecare dată când poezia atinge un prag periculos, de posibilă asociere a temei suferinței cu cea a răzvrătirii împotriva „firii“, poetul nostru face un pas înapoi și se închină că a evitat rebeliunea. Din această perspectivă, descrierea morții celor dragi sau a celor necunoscuți, evocarea poeților dispăruți, portretele afectuoase făcute echinoxiștilor, dintre care unii nu mai sunt în viață, ori contemplarea temporalității înseși, în ceea ce înseamnă și implică ea, capătă o lumină specială, un fel de aură. Încă din prima poezie din sumar, Tot ce a fost afară a devenit înăuntru, se observă o pendulare a poetului între observația realistă a lumii noastre de azi și meditația asupra încercărilor la care suntem supuși; între descrierea obiectivă a catastrofei și revenirea la fundamentul credinței creștine pentru care caznele au sens și nimb. Vremea pandemiei e totodată vremea rugăciunilor pe care oamenii nu se mai rușinează să le rostească: „Țipetele de pe stadioane s-au schimbat în/ gemetele celor din prea puținele saloane,/ mâinile medicilor sunt acum mai prețuite/ decât picioarele multor fotbaliști faimoși…// În casele sub asediu multă lume-și aranja/ fotografiile din albume uitate prin debarale./ Își amintiră rugăciunile din copilărie și nu/ Nu se mai rușinaseră să și le rostească…“. În Încet conturul lumii, masca, măștile capătă de asemenea un sens nou și, prin el, o interpretare diferită. „Încet conturul lumii noastre se tot șterge,/ Ne scufundăm treptat cu măștile pe față?“, se întreabă poetul îngrijorat, dar și cumva mulțumit de noile posibilități figurative și expresive oferite de măștile pe care le purtăm pentru a limita efectele pandemiei. Masca, vechi simbol în poezie, se încarcă acum cu un semantism aparte. Ea nu mai ilustrează exclusiv convenția teatrală, ci și realitatea înconjurătoare, ca și cum piesa de teatru ar fi peste tot și toți oamenii ar juca-o pe scena propriilor existențe. Înainte să treacă la tema „ciborgilor“ fără suflet de care se teme și de care fuge în trecut, poetul pare satisfăcut, poeticește, de noua scenografie a liricii lui, oferită de pandemie. Într-un alt poem, Cine îl duce în spate pe Anchise?, „crezul“ pe care și-l pierde un întreg continent și molima ce își face „norma“ compun un tablou care ar putea fi apocaliptic. Adrian Popescu leagă pandemia de lipsa credinței și de criza valorilor umaniste, de retezarea brutală a legăturilor regeneratoare cu trecutul cultural și spiritual. A scrie poezie în pandemie înseamnă tocmai a reaminti care ne sunt valorile și de ce sunt ele astfel: „Un continent își pierde crezul,/ O molimă își face zilnic norma./ Decapitat un om în stradă zace.// Când bibliotecile rămân închise,/ Când în biserici intri într-o doară,/ Cine îl duce-n spate pe Anchise?// Cei vechi știau că piere Forma,/ Atunci când se usucă miezul…/ Și când e doar uitare nu e pace“. Poemul nu este foarte reușit, registrul fiind cam publicistic, însă el are calitatea de a expune modul de gândire poetică. La fel ca măștile pe care le purtăm din cauza ei, pandemia (care nu este numai o încercare pentru creștinul suferitor) e un generator de contexte, situații și elemente poetice noi, un capitol inedit de scenografie și regie dramatică pe care Adrian Popescu îl exploatează artistic. Spre finalul volumului, Plimbarea arată cum prezentul teribil al pandemiei intră și în referințele directe din Planetă dificilă, și în analogiile, să spun, „libere“ ale poetului care îl valorifică inteligent: „Acum când nu putem să ne plimbăm/ prin parcuri, iar cei morți nu pot răspunde/ la telefon din sacii negri în care au fost/ înghesuiți, mă gândesc la poetul care/ se plimbase o viață întreagă în ritmul/ versurilor sale, amintindu-ne fericirea/ simplă a celor care se plimbă, așa cum/ păsările lumii zboară, iar peștii înoată“.
Opoziția poetului căruia îi putem surprinde gândirea în aceste versuri cvasi-transparente este față de mutanții tehnologici din timpurile noi, văzuți de un om „vechi“, tradi țio nalist, cu degetele „îngroșate“ (și de bătrânețe), care continuă să scrie poezie în felul său, înțelegând tot mai puțin prezentul ce-i este dat. Omul vechi se opune disperat omului-mașină, care își are modelul „în neom“ și e portretizat în Argint: „Argint în vrăjmășie cu nichelul, oțelul/ Din oamenii-lăcuste cu mers straniu,/ Omul-mașină în neom are modelul/ Cu cipul implantat ingenios în craniu./ Bastard inteligent dar fără nicio milă,/ Cu nichelate membre, ce se tot agită/ Argintul, socotindu-l podoabă inutilă,/ Îl vrea dus în muzee, relicvă adormită“. Nichelul a luat puterea, iar trecutul argintat va fi trimis la muzeu de către „ciborgi ce nu cunosc nici bucurii, nici milă“, „roboți, ce te pândesc din sute de ecrane“, „monștrii de nichel, care nu au pace“ și îl terorizează literalmente pe blajinul poet, din chiar paginile volumului său. Dar fiindcă Adrian Popescu nu este un poet previzibil, ci cu o mobilitate remarcabilă a gândirii producătoare de imagine și semnificație, nu asistăm, în lectură, la o aceeași „lecție“, predată monoton, a superiorității timpurilor vechi asupra celor noi. Una dintre cele mai frumoase pagini din carte poartă titlul Adolescente; și aici autorul le portretizează memorabil pe fetele cu „mobilul auriu“ purtat „în buzunar la spate“ și cu degetele lor ce „alunecă pe-ecran“ într-un chip care dă fiori estetului. Ca la Brumaru, dar într-un mod poetic și mai delicat, adolescentele par a fi fost create de Divinitate pentru a-l trece pe poetul nostru dintr-o fază de religiozitate într-una de estetism și retur: „Și ce lumini ai pus în ochii lor,/ Tu, Doamne, le-ai desăvârșit,/ Plini de sfieli obrazul arzător,/ Sub casca părului neîmblânzit.// În inocența vârstelor se scaldă,/ Tot mai înalte parcă an de an,/ Subțiri încheieturi și mâna caldă,/ Au gâtul lung și torsul în elan.// Safirul bleu sau verde din ocean,/ Irișii lor care-și presimt iubitul,/ Când degetele-alunecă pe-ecran,/ În androidul lor se naște mitul.// În buzunar la spate, ochi deschis,/ Robotul confident, mobilul auriu,/ Neadormit, uitând ce le-a promis/ Ochi fără pleoape, care pare viu“.
Mai puțin pregnante, dar onorabile, sunt acele poeme din volum pe care le putem numi „dedicate“: o ocazională, Ochi mari, dedicată explicit lui Mihai Șora, două poezii închinate echinoxiștilor, pe alocuri cu imagini care se repetă, câteva, mai bune, lui Blaga și una, neconvingătoare artistic, martirilor greco-catolici. În aceste texte se resimte un respect împovărător poetic, Adrian Popescu manifestându-l la vedere, dar și în fondul unor versuri prea „cuminți“. Dar ce ar mai fi îndrăznelile artistului fără un asemenea bagaj de pioșenie lăsat câteodată jos de omul cuviincios?
Planetă dificilă e un volum scris în pandemie cu care Adrian Popescu își onorează numele; și calitatea, aproape unanim recunoscută critic, de poet de mare rafinament.