Printre figurile importante ale presei noastre, după 1990, este Cristian Tudor Popescu, care, după o carieră în anii 1990 și 2000 în presa scrisă, la „Adevărul“ și „Gândul“, a devenit în anii din urmă un teleast foarte urmărit. Urmărindu-l pe CTP, ați observat diferențe de discurs, de stilistică, în funcție de mediul sau suportul manifestării? Întrebarea se poate referi și la Dvs. Erați un alt N. Manolescu când vorbeați de la tribuna Parlamentului sau la emisiunea „Profesiunea mea, cultura“ de la Pro TV decât cel care semna cronici, editoriale ori „teme“ în publicații tipărite? Vorbitul a fost mai important pentru omul politic Manolescu decât scrisul?
Ei, vorbitul și scrisul! Pe vremuri exista o publicație intitulată Cum vorbim. În anii 1970, dacă nu greșesc, lingvistul Al. Graur este autorul unui Mic Dicționar Ortoepic și Ortografic, care indica forma corectă de pronunțare și de scriere a unor cuvinte. Îmi amintesc un lucru amuzant: Al. Graur recomanda forma municipiu, precizând totodată că e greșită forma muncipiu, care se întâmpla să fie aceea folosită frecvent de Ceaușescu. Este cu siguranță cauza pentru care tirajul Micului dicționar s-a epuizat în câteva zile. După 1989, m-a interesat tema corectitudinii lingvistice și am scris două sau trei editoriale despre cum vorbim și cum scriem. Gândește-te, dragă Daniel, că în anii 1990 procesul de degradare a limbii era abia la început. Nu pretind că mi-am dat seama de pe atunci de catastrofa care ne paște. Chestiunea mă preocupa mai mult teoretic. Mi-a trecut prin cap să scot o publicație trimestrială Cum vorbim, cum scriem. Luat cu altele, am renunțat la idee. Nu știu dacă ar fi ajutat la ceva, dar cred în continuare că apărarea limbii române trebuie să fie o prioritate națională. Identitatea unui popor se trage de la limba lui și se conscacră prin literatura lui.
Pe de altă parte, este evident că nu scriem totdeauna cum vorbim sau invers. Dar deosebirea ține mai curând de stilistică (iar stilul e omul!) decât de gramatică. (Îmi amintesc, în paranteză fie spus, că am remarcat în capitolul din Istoria critică destinat lui Paul Cornea, regretatul nostru dascăl și prieten, că are în scris o înclinare spre oralitate și în vorbire, la catedră, una spre forma scrisă a limbii. Caz mai curând excepțional.) Vorbirea e mai liberă decât scrisul. Sau, mai precis, mai puțin controlată. Nu mă refer la greșeli, mai numeroase, inevitabil. Mă refer la licențe. La libertăți stilistice, adică. Licențele sunt apanajul artistului, care nu dă socoteală de vorbele lui ca un vorbitor oarecare, nici chiar de cuvintele așternute pe hârtie. Nu toți jurnaliștii sunt artiști ai cuvântului (unii sunt doar limbuți, mai știi distincția lui Maiorescu din Oratori, retori și limbuți?), dar e clar că în epoca media ei se împart în jurnaliști de televiziune și, respectiv, de presă scrisă. E o mare diferență între unii și alții. Ai amintit de emisiunea mea de la PRO TV. Mi-am dat seama din prima clipă că e altceva decât articolele din presă: public diferit, mod de adresare diferit, vocabular diferit ș.a.m.d. Mi-a folosit experiența mai cu seamă în măsura în care m-a ajutat să înțeleg că nu sunt om de televiziune. Într-un fel, prefer radioul. Lungul serial pe care mi l-a propus Teodora Stanciu la Radio Trinitas despre Istoria critică m-a făcut să găsesc atâtea exprimări noi față de cele din carte, încât, la un moment dat, Teodora a avut ideea să le transcrie ca să facă obiectul unui volum. Nu mai e cazul să precizez că în cartea tipărită mă simt cu adevărat acasă.
L-ai amintit pe CTP. Între editorialistul de la „Adevărul“ de odinioară (nu-l văd scriind la cel de azi!) și vorbitorul de la DIGI 24 nu e, într-adevăr, o mare deosebire. Dar asta, fiindcă CTP este nu numai un jurnalist, dar și un scriitor remarcabil. Probabil cel mai talentat din toți jurnaliștii care se perindă de treizeci de ani prin gazete și pe micile ecrane. A jucat și joacă un rol important ca făuritor de opinie publică. Are și contestatari, care nu-i iartă modul direct și radical de a se pronunța în legătură cu cele mai delicate subiecte ale actualității politice. Aceștia fac parte de obicei din categoria bâlbâiților intelectual și moral. Poți să nu fii de acord cu CTP, dar nu poți să nu observi că e totdeauna sincer cu telespectatorii săi, astăzi, sau cu cititorii ziarului, ieri, precum e și cu sine. Vocabularul lui nu e neapărat colorat, cât direct: până și metaforele lui merg direct la țintă, ca niște rachete. Ocolișurile nu-i stau în fire. Vorbitorul dă iama în subiectele articolelor lui. Ca și editorialistul, se exprimă la foc continuu. Și, fapt esențial, ce spune lasă totdeauna urme. Convenabile sau neconvenabile, asta-i altă căciulă.