Curând după ce, la LINOTIP Centru Independent Coregrafic, descoperisem un nou tânăr coregraf, pe Daniel Alexandru Dragomir, tot în acest loc, în care formele de dans contemporan proliferează efervescent, m-am reîntâlnit cu creațiile Ioanei Marchidan, director artistic al acestui Centru creat de Arcadie Rusu. Trecuse ceva timp de când nu-i mai urmărisem creațiile, de la Stabat mater, pe muzică de Giovanni Battista Pergolesi, în interpretarea coregrafei și a lui Arcadie Rusu. Dacă în lucrarea de atunci interpreții căutaseră să sugereze prin plastică corporală și elemente scenografice adiacente, durerea mamei, a oricărei mame, la suferințele fiului și cu precădere legătura indestructibilă care îi leagă, de astă dată, în Humans Bodies Images este pusă în discuție o problematică mai puțin dramatică, în aparență, dar de fapt generatoare și ea de destulă suferință. Tema abordată de astă dată este posibila neîmpăcarea cu propriul corp, nemulțumirea de sine generată de aspectul fizic, sau cu un termen consacrat problemei body shaming. Subiectul este fierbinte în primul rând pentru artiștii care au ca materie primă a oricărei creații tocmai propriul corp, adică dansatorii. La primul contact, prima impresie îți este sugerată de silueta interpretului, de estetica sa. De aceea există o preocupare constantă a dansatorului, încă din perioada de formare, preocupare care nu încetează atâta timp cât dansează, pentru modelarea corpului și întreținerea sa într-o formă adecvată, care să îi permită să poată transmite prin el toate impulsurile sale creative, dar care să fie în primul rând agreabilă vizual. Acest lucru implică ani îndelungați de formare, de modelare a mușchilor, a încheieturilor ( în glumă se spune că în dans primii 9 ani sunt grei), cât și o muncă intensă cu sine, restricții și chiar sacrificii personale. Și la toate acestea se poate adăuga, așa cum mărturisește în proiectul ei coregrafa Ioana Marchidan, cât și interpretele ei, în texte adiacente momentelor de dans, acea rușinare de propriul corp, body shaming, indusă uneori de observațiile celor care te instruesc sau de colegi răutăcioși. Iar vocile celor care ne-au certat sau ne-au ridiculizat cândva pot să devină, fără voia noastră, o voce din interior, „care să ne condamne, ridiculizeze, certe“. Dar tematica este extinsă de la artiștii dansatori și la alte categorii de persoane, mai ales la copii și la adolescenți, care confruntați cu ceastă problemă, pot fi puternic marcați, gravitatea impactului negativ fiind adesea însemnată. De aceea spectacolul speră să sugereze, în primul rând acestora, „că vocea aia care ne spune că nu suntem cum trebuie nu e a noastră și mai e și greșită“.
Plecând de la povești personale, reale, dramaturgul Mihaela Michailov a gândit câteva texte care completează momentele coregrafice, performerii colaborând creativ și cu propria lor experiență. Ioana Marchidan a dat viață scenică acestui proiect, asistată coregrafic de Arcadie Rusu și colaborând pentru muzică și sound design cu Alexandru Suciu, iar pentru lighting design și grafic design cu o mai veche coechipieră, Hermina Stănculescu, care o secondase și în piesa sa Stabat mater. După o scurtă întâlnire cu coregrafa, proaspăt mămică și apoi urmărindu-le pe cele trei interprete, Teodora Velescu, Mariana Gavriciuc și Simona Dabija, în secvențele coregrafice cărora le dau formă scenică în lucrare, observi cu plăcere siluetele lor filiforme, pentru care body shaming, chiar dacă altă dată le-a persecutat, a rămas undeva departe în trecut, astăzi acel moment fiind în mod fericit depășit. În mod fericit, căci, dincolo de estetica siluetei, plastica corporală a celor trei dansatoare, atât în partiturile personale, cât si în compozițiile de grup, dezinvoltă, are un modelaj, o flexibilitate și o expresivitate sugestivă, unghiulozitățile adăugând un plus de relief întregului desen. Chiar dacă toate trei interpretele vădesc toate aceste calități, vreau să remarc că Simona Dabija, pe care am mai urmărit-o cu aceeași plăcere și în alte spectacole, are o expresivitate plastică corporală aparte, trimițând uneori către zona expresionistă.
Diversitatea temelor, cât și diversitatea limbajelor propriii dansului contemporan, lărgesc și dau consistență întregului univers al artei coregrafice.