Opera Floricăi Prevenda, așa cum s-a conturat până acum, ar putea constitui un argument împotriva ideii de generație. Dacă din punct de vedere biologic, dar și ca afinitate artistică, ea este integrată tot mai mult contestatei generații ’80, ansamblul creației sale se conturează, în esență, altfel. Coordonatele pe care își construiește demersul Florica Prevenda sunt destul de diferite de cele pe care le-am putea defini ca „generaționale“: nu este un artist furios, nu a adoptat formele neoexpresionismului, specifice acelei epoci, și-a promovat imaginea singular fără a adera la ideea de echipă. Evident că putem găsi afilieri în creațiile ei din epocă, acestea însă sunt estompate de un parcurs care s-a dorit a fi mai apropiat de următoarea generație, a anilor ’90, care, deși mai puțin vizibilă ca notorietate, a creat puntea către cea a anilor 2000. În acest sens, am putea să citim dezvoltările vizuale ale Floricăi Prevenda ca pe un dialog, sau ca pe o raportare continuă la un prezent imediat. Poate că tocmai acest tip de aliniere generează impresia, corectă de altfel, a unei atemporalități pe care creația sa o are. Nu mă gândesc la o atemporalitate în sensul propriu al cuvântului, ci la lucrări care, deși se revendică ca fiind din fenomenul vizual recent, sunt greu indexabile unei perioade, mișcări, tendințe, școli. Creația sa, în ansamblu, are un flux coerent de evoluție, care își află logica în propriu-i parcurs, fiind într-un fel aparte izolată de mișcarea generală a artei noastre. Poate de aici a pornit senzația unora dintre cei care i-au analizat opera, că artista trăiește în afara spațiului expresiv național.
Expozitia Instances, deschisă la Baia Mare la jumătatea lunii iunie, în spațiul impecabil restaurat al vechii colonii de pictură care a adus celebritatea locului, este o retrospectivă a etapei 2017-2019, una dintre cele mai fertile din creația sa. Concepută în viziunea curatorială a Magdei Predescu, manifestarea concentrează cele mai importante momente, conturând pe cicluri, dar nu didactic, sub forma unei instalații, o selecție de peste 30 de piese reprezentative pentru această perioadă.
Așa cum este prezentată acum, în spațiul Coloniei de pictură de la Baia Mare, creația Floricăi Prevenda pare rezultatul unei energii inepuizabile, prin intemediul căreia arista a dorit să „cânte“ în mai toate gamele pe care le-a exersat. Deși, în aparență, îmbrățișează spectacolul modern, putem percepe că, în realitate, este doar un mod de a crea, într-un deplin acord cu valorile acreditate ale picturii. Lucrările sale, compuse în armonia traditiei, imaginează povești unde nu găsim nicio animozitate, niciun resentiment, nicio furie socială sau de altă natură. Deși totul se întâmplă într-o aparentă indiferență față de doctrinele estetice, sau orice altă normă dominantă, artista își construiește universul vizual, fără a exhuma nicio teorie radicală.
Unul dintre motivele centrale este figura umană, pe care însă o estompează, până la contur, concentrându-se asupra unui inventar de semne geometrice distribuite cu austeritate pe suprafețe monocrome. Interesată de explorarea existenței umane, procesul tematic gravitează în jurul unor subiecte precum: obsesiile prezentului, oamenii Net-ului, ai computerelor, umbrele prezentului, dar și ale Timpului regăsit, Serenității, ș.a. Este o lume complexă, lumea de azi, pe care artista o observă cu o adecvată acuitate și față de care manifestă o implicare explicită.
Structurile compoziționale create sunt linii sinusoidale cu multiple racursiuri și cu materie cromatică așezată în straturi succesive, până ajunge la relief, oferind consistență traiectoriilor sale vizuale, compuse cel mai adesea în tehnica colajului, a asamblajului. Colajul este o modalitate de expresie vizuală care a început sa fie vehiculată la noi încă din interbelic, de avangardiști, însă ecoul a fost destul de redus. Poate cei din ultimul val suprarealist: Gherasim Luca, Dolfi Trost, Paul Păun, Virgil Teodorescu, să fi stârnit ceva interes, dar și mai mult scandal. Poate, în faza lor de început, elevii Radu Petrescu, M.H. Simionescu, care vor forma Școala de la Târgoviște, să fi făcut colaje, dar ulterior au optat pentru performanță în zona literară. Chiar Țuculescu a făcut câteva colaje, care nu au fost expuse, în anii ’60, cert este că această formă de expresie a început sa fie practicată la noi abia spre sfârșitul deceniului al șaselea, odată cu grupul Sigma.
Refuzând o implicare emoțională intensă, asemenea multora dintre colegii de generație, artista practică acest tip de colaje/asamblaje sau picturi sculpturale, ca mod de a contura lumea conform propriei sale percepții. Ea refuză improvizația, hazardul obiectelor găsite, pentru a controla perfect suprafața infuzată de nostalgia unei geometrii ascunse a picturii. Nervurile ample, jocul între plin și gol, între lumină și umbră, între linia dreaptă și linia curbă dau costrucțiilor sale și o dimensiune ambientală. Ceea ce practică Florica Prevenda devine o formă superioară a colajului, în sensul în care propunerile ei nu mai au caracter incidental, experimental, ci constituie un program asumat de cercetare. Multe sunt altoreliefuri, concepute din diverse materiale, cu texturi complexe. Însă spre deosebire de înaintași, ea își construiește colajele ca pe niște picturi. Este o artă figurativă compusă după legile picturii, unde culoarea este înlocuită cu diverse materiale, a căror structură și grosime înlocuiesc vibrația tușei, construind dinamica suprafeței. Efectul este surprinzător, oferind și acea notă ludică necesară. Artista a căutat îndelung și atent expresia iar acum cred că a găsit-o.
Fiecare dintre etapele creației sale poate fi considerată o reacție sau, mai curând, un tip de raportare la pictura înțeleasă în parametrii ei tradiționali și, în același timp, o formă de asumare și depășire a acesteia. Altfel spus, Florica Prevenda este un artist vizual cu o bună înțelegere a fenomenului artistic contemporan, care a perceput cât de important este rolul memoriei în orice demers creator.